— Eu nu vreau nimic… Nu vreau… Jos! Nu vreau!

  Herdelea vorbea încet, ungureşte, cu perceptorul şi dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deşi în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăşte pe solgăbirău şi pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăieri nu sunt românii mai fericiţi ca în ţara ungurească, iar învăţătorul asculta cu acelaşi zâmbet nedumerit, înfricoşat să nu intre cumva şi el în gura luiSpătaru.

  Pe la miezul nopţii Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică şi deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească şi sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de duşcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, şi zise că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.

  Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy:

  — Dar poetul nostru?

  Atunci băgară de seamă toţi că Titu hpseşte. Chemată, crâşmănţa îi lămuri, trăgând şiret cu ochiul, că domnişorul a şters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simţi un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă şi, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscăliţa, îşi ticlui un plan cum s-o tulească şi el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, chpind înţelegător:

  — Ei, ce vreţi, tinereţea, sânge fierbinte! Cine ştie în ce braţe se odihneşte acuma poetul nostru!

  Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai ameţitoare…

  Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoţie ca în preajma unui examen greu. Îşi zicea mereu „în sfârşit” şi i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere (reparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala şi cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoţându-i pe furiş paltonul din odaia unde chefuiau domnii.

  Până în uliţă a avut o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuţiilor şi s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someş, îi alungă însă din minte orice grijă şi-i vrăji în suflet odăiţa caldă, împodobită cu chipul alb al femen dorite.

  Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.

  Titu se apropie cu paşi de lup. Uşa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din ţigara aprinsă spre a dibui mai uşor odaia din stânga şi ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grija să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoţ uşa dormitorului şi se furişă în vârful picioarelor.

  Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roşie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui beţiv, aşa încât aproape toată lumina cădea asupra patului dându-i o înfăţişare pompoasă şi trandafirie. În pat, Roza Lang, cu spatele spre uşă, dormea uşor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o aşteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăştiase pe perna moale, numai câteva şuviţe se odihneau pe spinarea-i albă şi plină. Umerii cămăşii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de şoldurile rotunde. Braţul stâng, întins leneş, îşi rezema degetele subţiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celalt îndoit puţin şi aruncat peste plapuma mototolită.

  Titu privi zăpăcit corpul femeii şi ochii i se opriră pe şoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrăţişeze. Nu mai ştia ce să facă. Carnea i se înfăţişa în toată ademenirea ei, tulburându-i simţurile. Goliciunea îl chema şi în acelaşi timp îl şi înspăimânta. Mai mult în neştire îşi lepădă paltonul. Îşi simţea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaş, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deştepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind şi apoi îndată îşi zicea că ar fi fost poate mai bine s-o fi nimerit trează şi îmbrăcată.

  Căldura din odaie îl înăbuşea… Se apropie tiptil de pat, se plecă şi-şi lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre şuviţele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puţin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simţurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie şi ispititoare. Fără să-şi mai dea seama, palmele lui mângâiau pătimaş braţele, şoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând. Roza se trezi alene, ca şi când ar fi aşteptat sărutările, se întoarse încetişor spre dânsul cu ochii pe jumătate închişi şi şopti galeş:

  — Ai venit, micule? Mi-eşti drag… te…

  Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu braţele care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără şir, şi doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roşii şi umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatic parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…

  Pe urmă Titu sări jos din pat ruşinat, neîndrăznind să se uite la Roza care stătea nemişcată, cu faţa în sus, cu braţele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua şi lumina parcă-l înfricoşa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi îşi aduse aminte de Lang şi îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care bărbatul înşelat lua