înfăţişarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-şi ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriţi de orice întâmplare. Roza însă îi surpnnse gestul şi, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce:

  — Cum, micule drag? Vrei să pleci? Ţi s-a şi urât cu mine?

  — Mi-e să nu se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.

  — O, ce copil eşti, drăguţule! Dar Lang nici nu se gândeşte să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume şi cu atât mai puţin pentru sărmana nevastă-sa. În privinţa aceasta poţi fi absolut sigur… Şi chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, şi atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic… Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci şi tu…

  Femeia vorbea cu o mulţumire copilărească. Sfiala lui Titu îi aţâţa poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Şi cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi şi-l chemă drăgălaş, întinzând braţele goale:

  — Vino, sărută-mă, puiule mic şi drag!

  Titu o privi printre gene. Prin cămaşa subţire formele femeii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate şovăielile. Din doi paşi o luă în braţe şi o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini şi se ascunse sub plapumă de nu i se mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ştrengăreşte şi apoi îi porunci cochet:

  — Ori te dezbraci, ori dacă nu… mmic!

  Tânărului îi trecu prin creien, ca o străfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine…

  Adormiră târziu, îmbrăţişaţi… Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă… Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniştită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă şi şoptindu-i:

  — Stai frumos! Nu mişca! N-avea frică!

  În şira spinării, Titu simţea totuşi o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai ameninţător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat:

  — Cine-i?

  — Eu, eu, dragă, nu te supăra! Mormăi afară vocea lui Lang, răguşită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda… Tu să ai grijă mâine dimineaţă, dacă cumva nu viu până-n vremea şcoalei, să dai drumul copiilor, auzi? Ei, noapte bună, Rozico! Somn uşor!

  Paşii bărbatului se îndepărtară şovăitori. Titu îşi aruncă ochii la ceasornicul de pe noptieră. Era trei şi jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung şi-izise:

  — Mai avem un ceas, două până să pleci… Dar nu mai dormim… Aşa-i, urâtule?

  Din clipa când a pus jalba la poştă în Armadia, Ion s-a simţit iar liniştit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana şi pândea neîncetat prilejul când să-şi izbândească planul care-i fierbea în minte şi-i umplea sufletul de nădejdi bune.

  Ştia bine că George nu încetează de-a merge pe la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aştepte până-l vedea plecând şi apoi până se culca Baciu şi stingea lumina, ca să poată ieşi afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic, atât era de sigur de biruinţă. Numai prilejul să-i sosească…

  Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferinţele şi îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu şi-l aştepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruinţele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite şi reizbucnite care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea şi, gătind cina sau aşezând prin casă, inima ei îl simţea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun şanţ, tăcut şi neclintit. Îi era milă de dânsul şi ochii ise umezeau de lacrimi. Îşi ascundea însă fericirea faţă de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială ca pe un vrăjmaş de care nu mai ţi-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l şi prostindu-l. Mulţumirea sufletească parcă deşteptase într-însa dibăciile femeii care iubeşte şi-şi apără dragostea.

  Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezişul. De aceea se încăpăţâna mai rău. Voia să-i prindă şi-şi zicea că atunci se va potoli. Ieşind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părţile să-l descopere. Şi fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârşească cu orice preţ… Peste vreo săptămână se făcu că coteşte pe Uliţa din dos, dar se întoarse ca un hoţ şi se aşeză la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând…

  Siguranţa nu-l mulcomi decât o clipă. Făţărnicia Anei îl biciuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorinţa ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De-acuma începu să meargă şi mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrăţişează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le aude vorbele…

  Ion însă vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să deştepte mai multă iubire în imma Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel ajunsese din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acuma mai trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea ca nişte izbânzi ale ei asupra lui şi simţea în fiecare seară tot mai nebună o pornire de a se topi în braţele flăcăului, de a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:

  —