Flăcăul însă îi închidea gura veşnic cu întrebarea plinmă de imputare:

  — Dar tatăl tău?

  În sfârşit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneşi care se topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoacele de noroi. Ion sosea totuşi în toate nopţile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puţin. Casa zăcea în întunenc, neagră ca un bivol adormit. Intră în ogradă şi se aşeză pe prispă, mai închis şi mai hotărât ca altă dată. Aşteptă fără nici un gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimţire. Primprejur tăcerea era aşa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii şi chiar cum se ciocnesc în văzduh ca nişte fâlfâiri de aripi mici. Într-un târziu uşa tinzii se deschise scârţâind şi Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare şi alinătoare:

  — Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică! Nu te las până nu vii. Tata doarme dus. A venit beat din Jidoviţa şi acu sforăie de hurducă pereţii!

  Ion îi cuprinse mijlocul şi-i mângâie sânii peste cămaşa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă şi porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână şi-l duse în casă.

  În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se desluşeau puţin ca nişte găuri cenuşn. Ion cunoştea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atât de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura imma. Ştia că, de s-ar trezi bătrânul şi l-ar simţi aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat al cărei tăiş parcă-l zărea lucind ameninţător.

  Stătură câteva clipe nemişcaţi, ascultând horcăielile. Îşi auzeau bătăile immilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă. Vasile Baciu se urni în aşternut ca şi când ar fi dat să se scoale. Ion îngheţă. Fata îi strânse mâna cu desperare. Bătrânul însă se învârţi puţin, se întoarse iar cu faţa în sus şi sforăitul reîncepu, mai năprasnic.

  Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuş de velinţe, ţoale, perne, cearşafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câţiva buşteni verzi de arin… Fata se înălţă în vârful picioarelor până la urechea flăcăului şi-i şopti, strângându-i mereu mâna:

  — Lasă-ţi sumanul pe prichici… Să nu faci zgomot că ne omoară pe amândoi!

  Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuş.

  O luă în braţe, iar ea tremura ca zgâlţâită de friguri. Apoi Ana începu să-i şoptească imputări multe, să se jelească şi să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniştit, trăgând însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l trezească şoaptele ei şi-i astupă gura cu o sărutare.

  Apoi, cu o mişcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămaşa. Picioarele fetei erau fierbinţi şi strânse. Îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l sugrume, şi-i lihăi în ureche, plângătoare, dar fără împotrivire:

  — Ionică… ce vrei să faci… ce faci? Nu… Nu…

  O podidiră lacnmile şi plânse cu sughiţuri, bolborosind întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând-o:

  — Taci… taci… taci…

  Gemetele Anei însă se înţesau tot mai nestăvihte, până ce se sfârşiră într-un ţipăt scurt, surd, care o spăimântă într-atâta că-şi încleştă dinţii în buzele flăcăului, zvârcolindu-se.

  Ţipătul fetei se înfipse ca o suliţă în întunericul casei şi zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deşi strivit de băutură, se deşteptă, ascultă cu mintea încâlcită şi, auzind oftările înăbuşite în lacrimi, mormăi nedument:

  — Ce faceţi voi acolo?

  Glasul tulbure îngheţă sângele în vinele îndrăgostiţilor. Ana îşi amuţi brusc suspinele, pierzându-se în braţele flăcăului.

  Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe laviţa de la capul patului, ca şi când ar fi căutat chibritunle. Creiem lui obosiţi de beţie parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor şi într-o clipă făcu o mişcare să se scoale, să vadă şi să-i oprească. Dar în acelaşi timp îi trecu prin gând că trebuie să fie George şi deci poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniştit. Totuşi bâigui prosteşte până să-l copleşească toropeala:

  — Apoi… ia seama… nu… vezi bine… ruşine… porcăna… asta…

  Îndrăgostiţii nu mai suflară nici o şoaptă. Stăteau îmbrăţişaţi şi neclintiţi ca şi când s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând sărutările lor fură iar înghiţite de sforăitunle din pat…

  Ion se coborî de pe cuptor când cântau cocoşii a doua oară şi Ana îl însoţi până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaş, iar întunencul mai posomorât.

  — Tare mă tem să nu fi rămas grea! Murmură fata cu dinţii dârdâind şi glasul ei domol se împrăştie în tăcerea nopţii ca un strigăt puternic.

  Flăcăul trebui să-şi muşte buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi uşor de obraz şi apoi porni mulţumit, lăsând-o în poartă.

  Fulgii de zăpadă, mai leneşi, picurau blând, i se aşezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simţea topindu-se pe braţe ca nişte sărutări reci şi ameninţătoare. În clipa când nu mai auzi paşii flăcăului, Ana văzu deodată că din şanţul celalt se ridică un om şi porneşte întins spre ea.

  — George! George! Murmură fata fugind îngrozită în casă. Vraniţa se închise în urma ei trosnind ca o descărcare de armă ucigătoare.

  George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion intrând şi l-a aşteptat până a ieşit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în sufletul lui se