frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb şi totuşi nu simţea cum le târa. Se pironi în mijlocul uliţei, cu faţa spre căsuţa turtită de povara întunencului. Stătu aşa, uluit şi pierdut, ca un stâlp de piatră. Umezeala îl pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, dispreţuitor şi apoi rosti cu o uşurare mare:

  — Scroafă!

  Capitolul V.

  RUŞINEA.

  Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate dimineţile, satul clocotea de guiţări deznădăjduite. Porcii îngrăşaţi se prefăceau în muşchi şi cârnaţi, meniţi să mai înzdrăvenească puţin pe oamenii jigăriţi de postul care parcă nu se mai sfârşea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât ţăranii le doreau mai tare, lingându-şi buzele mai dinainte în vederea ospăţurilor obişnuite şi atât de mult aşteptate. Căci în vremea postului mare numai popa şi învăţătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popeşti…

  În alţi ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guiţările, se simţea mai nenorocit ca oricând şi se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetaşu şi ţiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă unii ţigani se sileau şi izbuteau să ajungă în rândul oamenilor şi să taie barem câte un mascur. Atunci îşi blestema viaţa care l-a sortit să rămână de ruşinea satului. Acuma, cu toate că Glanetaşu, singurul meşter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuşi nu-şi mai pierdu firea. Faţa lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:

  — Nu face nimic… În curând vom avea şi noi de toate…

  Herdelea făcea ce făcea şi în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnaţii şi îndeobşte porcăria, şi al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungu lui dăscăleşti. Dar în ăst-an bojotaia avea o importanţă şi mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreşit în ianuarie şi cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaş, mai ales că luau parte şi pănnţii lui Pintea, în faţa cărora familia Herdelea voia să se arate la înălţime.

  Porcii învăţătorului, cumpăraţi în dricul verii şi îngrăşaţi cu porumb, de-abia se mai mişcau în coteţ, încât tăierea îi mântuia de o moarte păgubaşă, năbuşirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetaşu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.

  În zorii zilei meşterul măcelar se înfiinţă însoţit de Ion şi de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne şi cu degetele în urechi ca să nu audă horcăielile animalelor osândite.

  Glanetaşu îşi ascuţi cuţitul de junghiat cu multă îngrijire, împărţind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână şi-i va ţine capul, Herdelea şi Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscăliţa va strânge sângele în lighean… Totuşi lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuţirea uneltelor, începură să grohăie nehniştiţi, parc-ar fi simţit primejdia. Degeaba deschise învăţătorul uşa coteţului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi şi să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea miloasă, nu putu ţine ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roşie în zăpada proaspătă. Guiţatul porcului însă se îngroşa mereu, schimbându-se în horcăitun lungi şi din ce în ce mai rare, până când cei ce-l ţineau simţiră că nu mai clinteşte. Glanetaşu îşi şterse cuţitul şi mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de şapte degete… În vremea aceasta celălalt porc grohăia atât de speriat că în clipa când Ion deschise portiţa coteţului, năvăli afară cu toată iuţeala îngăduită de grăsimea-i preţioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuţitul Glanetaşului fu astfel nevoit să-i curme viaţa tocmai lângă poarta dinspre uliţă.

  Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetaşu. Porcii fură pârjoliţi amândoi deodată. Flăcările se înălţau vesele în vreme ce Glanetaşu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. Ceilalţi stăteau în jurul focului, încălzindu-şi mâimle, preţăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă şi trăgând în răstimpuri câte o duşcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte şi domnişoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, şi-şi primiră porţiile din urechile rumenite pe care le mâncară la faţa locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile.

  Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu spintecarea, împărţirea cărnii şi a slăninii, spălatul maţelor, facerea cârnaţilor… Avură toţi de lucru toată ziua şi mai rămânea pe mâine topirea unturii şi alte mărunţişuri. Totuşi dăscăliţa, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă şi piperată şi chiar să răstoarne o mămăhguţa lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruinţele învăţătorului, familia Glanetaşu nu se înduplecă nici măcar să guste din bunătatea de mâncare.

  — Am ţinut postul atâtea săptămâni… n-o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii şi n-om plesni, se lămuri Zenobia înghiţindu-şi saliva de poftă.

  Seara, după ce Glanetaşu şi Zenobia plecară, iar Herdelea adormise îmbrăcat şi pe când dăscăliţa făcea planuri cu fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti luiTitu cum stă cu Ana.

  Domnişorul îl ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte şi, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot.

  — Şi crezi c-a rămas însărcinată? Întrebă Titu cu ochii strălucitori de curiozitate.

  — Cum o vrea Dumnezeu, domnişorule, răspunse