Şi plecă cu aceiaşi paşi aşezaţi şi calmi cu care venise. Zdroncan se dădu pe lângă cumnatu-său Plotoagă şi îi spuse:

– Ia vin încoace, tovarăşe preşedinte, să semnezi corespondenţa, să nu ne zică cineva că suntem în neregulă.

Intrară însă în biroul lui Arghirescu, căruia îi făcură cu un gest rapid semn să iasă afară.

– Trimite pe cineva să se ia după el, să vadă unde se duce, zise Zdroncan.

– Cine? întrebă Plotoagă.

– Isosică.

– De ce?

– Nu ştiu. Fă cum îţi spun, de unde vreai să ştiu eu? Ai să afli când o să afli.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Cumnate, zise Zdroncan batjocoritor, nu ştiu, că dacă aş şti, ţi-aş spune.

Plotoagă se posomori şi timp de câteva clipe chipul lui pietros, cu fălcile care îi făceau împreună cu fruntea un pătrat ca din cărămizi, rămase tăcut şi dur, încercând să înţeleagă:

– Nu înţeleg, exclamă el cu mâna pe clanţa uşii, cu o voce care datorită intensei sincerităţi pe care o exprima părea încărcată de o bruscă nelinişte.

După câteva minute se întoarse.

– L-am trimis pe Arghirescu, care a dat fuga să-l trimită pe fi-său ăla micu, care nu-l cunoaşte Isosică, dar el îl cunoaşte.

– Perfect, exclamă Zdroncan şi reintră apoi în biroul său, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Arăta senin: nu-i spusese el Isosică exact acel lucru menit să liniştească pe oricine, că nimic nu-i ameninţa existenţa şi munca de pe urma căreia îşi ţinea muierea şi copiii? Fiindcă Zdroncan n-ar fi avut chiar nimic din ce trăi, dacă ar fi fost dat afară din biroul acela...

VI

Isosică fu uşor de urmărit de către feciorul lui Arghirescu: secretarul organizaţiei o luă spre moară şi acolo îl căută pe Mantaroşie cu care se trase de-o parte şi începu să vorbească cu el nu se ştie ce. Ca de obicei, curtea morii era plină de căruţe cu oameni, de femei şi copii, şi feciorul lui Arghirescu se pierdu printre ei apropiindu-se însă cât putu mai tare de locul unde cei doi stăteau de vorbă. Le întoarse spatele răzimându-se de loitra unei căruţe şi începu să tragă cu urechea. Nu se auzea însă nimic şi de altfel nici ceea ce îşi spuneau Isosică şi Mantaroşie nu dură mult.

– E clar? zise Isosică de astă dată fără să-i mai pese că putea fi auzit. Rapid! mai adăugă el.

Rapid, ce? Feciorul lui Arghirescu se întoarse şi îl văzu pe Mantaroşie îndepărtându-se şi căutând cu privirea pe cineva.

– Enache! strigă el. Bă al Cârstichii!

Enache al Cârstichii se desprinse de lângă căruţa unde aştepta stând de vorbă cu alţii şi se apropie repede de Mantaroşie, desculţ şi în izmene cum era şi fără cingătoare la cămaşă, care îi atârna de jur împrejur de la umeri în jos în mod egal.

– Ce e, mă, zise el cu biciul în mână.

– Avem şedinţă, zise Mantaroşie. Lasă-ţi căruţa aici şi du-te repede până la Vasile al Moaşei din Cotoceşti şi spune-i că i-am spus eu să stea acasă şi să mă aştepte, că am ceva să-i spun. Da’ să nu plece de-acasă înainte să vin eu!

– Adică unde să se ducă? zise omul vrând şi el ca măcar cu atât să se aleagă de pe urma a ceea ce avea să facă, dar moldoveanul nu dădu nimic dinainte.

– Du-te tu şi pe urmă îţi spun eu, zise el, lasă-ţi căruţa în grija cuiva de-acasă să-ţi macine şi fă ce-ti spun. Dar uite cum: în drum spre Vasile treci şi pe la Fântână... Şi aici nu se mai auzi nimic din ce-i spuse Mantaroşie celuilalt. După care strigă iar, ochind pe cineva de la altă căruţă: Bă Milică! Ia vin încoace, mă! Şi după ce acel Milică se apropiase: Du-te până la Geacă să se ducă la Dănălache şi să aştepte amândoi la el.

– Pe cine să aştepte? se arătă şi ăsta curios.

– Pe nimeni. Să stea şi să aştepte.

– Şi dacă mă întreabă eu ce să le spun?

– Să le spui să aştepte, nu mai întreba atâta, du-te şi pe urmă de-acolo tu te duci la şcoală, că avem şedinţă de partid; vino şi tu la şedinţă şi fii atent...

Şi aici Mantaroşie puse în mişcare în mod sumar un sistem de semne din mână, din cap şi din gât care sugerau că centrul interesului era el, Mantaroşie, şi ce-avea să facă el să fie atent şi Milică să facă la fel...

În acest timp blondul nepot al lui Fântână ieşise şi el în pragul uşii de la intrare a morii şi se uita pierdut în gol; ai fi zis că doarme de-a-npicioarele şi visează rezemat de stâlp, picnit de liniştea dimprejur şi monotonia modernă a, morii, cu pâcâitul ei intermitent prin coşul acela construit dintr-un burlan tăiat ca un fluier de salcie, anume ca să se audă din depărtare că moara macină. Când însă Isosică şi Mantaroşie plecară luând-o agale spre centrul satului, adormitul de nepot pieri într-o clipă în interiorul morii şi după câteva clipe ieşi grăbit aproape fugind şi intră în camera mică în care se afla motorul. Când ieşi de-acolo cineva îl însoţea şi intră în locul lui în moară, iar el o luă la fel de grăbit undeva în sat.

Feciorul lui Arghirescu aşteptă câtva timp până ce Isosicăşi Mantaroşie se îndepărtară bine, apoi o luă iar după ei pe lângă garduri, păstrându-se un timp la distanţă, apoi ajungându-i pe la spate, trecând, de ei şi pierind la o răspântie; tocmai acolo cei doi se despărţiseră... Isosică se opri în dreptul curţii unuia numit Neagu Postu, omul despre care se povestise odată că îl luase o barză drept pom şi i se aşezase în cap, membru de partid, şi strigă foarte autoritar să iasă cineva afară. Ieşi chiar Neagu Postu alergând, dar şi nedumerit şi chiar speriat.

– De ce, bă, nu ţi-ai predat cotele pe arie, strigă Isosică furios, ia să faci bine să-ţi încarci imediat căruţa şi să te duci la bază...

După care se lăsă o tăcere nefirească; apoi tăcerea fu ruptă:

– Ce, crezi că