După care îi vorbi iar altceva în aceeaşi tăcere şoptită, tot nu se auzea ce-i spunea şi plecă de la poarta lui. De la Neagu Postu secretarul organizaţiei intră pe uliţa următoare la Dănălache, unde Geacă şi venise. Dar rămăsese cu el şi Milică, şi Dănălache se uită întrebător la Isosică.

– Geacă şi Milică, porunci secretarul cât intră, mergeţi la şcoală şi adunaţi-vă că vin şi eu acuma. Băgaţi de seamă, luaţi şi voi cuvântul şi spuneţi exact cum a fost, că noi n-avem nevoie să ascundem realitatea în faţa tovarăşului prim-secretar Ghimpeţeanu şi cine o mai fi. O să iau şi eu cuvântul şi o să vedeţi că noi, organizaţia de bază, nu închidem ochii la greşelile unora sau altora. Cât a greşit, îl dăm jos, că nu e bătut în cuie. O să vedeţi voi, ce mai, comitetul executiv ca organ local... Cine a avut sarcina bunei desfăşurări sub conducerea organizaţiei, nu el, preşedintele comitetului executiv, ce mai încoace şi încolo!?

– Aşa e, ziseră deodată cei doi, înţelegând.

– Şi atunci?! exclamă Isosică sincer. Ce, o să stăm şi să ne uităm la el? Să-şi facă autocritica şi dacă n-o să vrea să-şi facă autocritica, atunci...

Şi aici Isosică puse şi el în mişcare, prin semne, ca şi Mantaroşie, un sistem de sugestii liniştitoare că în acel caz o să aibă altcineva grijă de preşedintele comitetului executiv, sarcina lor limitându-se la atât... Cei doi ieşiră...

 De la Dănălache Isosică o luă înapoi pe acea uliţă zisă „a legionarului”, şi îşi continuă drumul până ajunse în dreptul casei lui Vasile din Cotoceşti, un bordei cu ferestre mici şi întunecate aşezat chiar în spatele casei lui Năstase, unchi-său. Vasile şi Mantaroşie erau chiar în poartă, îl aşteptau.

– Unde putem să stăm de vorbă, Vasile, că vreau să-ţi spun ceva, zise Isosică.

– În casă putem, răspunse Vasile.

– Atunci de ce nu m-aşteptaţi în casă?! Nu e nici o grabă, avem destul timp, mai zise el scoţând din buzunarul mic de sub cureaua pantalonului un ceas alb şi subţire pe care îl cercetă, adăugând: numai proştii se grăbesc.

– Îmi pare bine că suntem noi deştepţi, zise Vasile ironic.

Intrară amândoi şi Mantaroşie plecă înapoi spre sfat. În prag dinaintea lui Isosică se dădură la o parte două fetiţe, rău îmbrăcate amândouă, cea mică având fustiţa complet decolorată.

– Du-te tu şi te joacă, zise cea mare sever, adresându-se celeilalte, care o şi zbughi, iar ea intră o dată cu oamenii, închise uşa şi trase perdelele de la geam cu mişcări ferme, urcându-se cu genunchii pe pat.

După care rămase lângă sobă, sprijinind-o cu spatele ca în timpul iernii, şi uitându-se acum cu aceeaşi severitate la Vasile. Se vedea că nu numai că ştia tot ce ştia el, dar că avea chiar grija ca nu cumva el să uite o parte din ceea ce ştiau împreună.

– N-ar fi bine să stea muierea aici, zise Isosică.

Fetiţa aceea aşa mică era deci nevasta lui Vasile şi mama celei care plecase.

– De ce, zise Vasile, ce-ai cu ea?

– N-am nimic, dar ştii cum e muierea...

– De ce, reluă Vasile, Ciulea ta o dai afară din casă când vine Plotoagă pe la tine?

– Florico, zise atunci Isosică văzând că Vasile nu vroia s-o dea pe nevasta lui afară; uite ce e, ce-o să vorbim noi acuma numai pereţii ăştia să ştie. Fiindcă lumea atâta aşteaptă, să ne înjure. Şi cui îi place să fie înjurat?

– Dar tu eşti bun să înjuri pe alţii, zise deodată femeia şi apoi tăcu, nemişcată.

S-ar fi zis că nu ea ar fi vorbit, ci o altă femeie, matură şi necruţătoare, ascunsă în podul casei; mica femeie eliberă scurt o respiraţie şuierătoare şi privirea ei aproape că se topi în aceea a bărbatului ei: îl ruga s-o mai lase încă să vorbească; cu privirea dreaptă, bărbatul încuviinţă, posomorât, clătinând din cap: dă-i drumul, parcă îi spunea, nu te sfii, avem lupul între noi, a venit singur când a văzut că e încolţit...

– Ar fi trebuit, Isosică, zise atunci nevasta lui Vasile, să te dăm afară pe uşă câte am înghiţit noi din pricina ta şi a Ciulchii şi cum v-aţi ridicat voi contra lui Vasile să nu intre în partid. Acuma v-aţi făcut de râs cu treieratul şi v-a intrat frica în oase, dar Vasile n-o să se ridice el să vă apere pe de-alde voi decât dacă vă vede în tron cu mâinile pe piept, pe cât aţi fost de nemernici! Eu nu vreau să-ţi spun mai mult, că eşti la mine în casă, zise femeia, dar o să-ţi spună el Vasile acolo în şedinţă! Să afle toată lumea cine sunteţi voi.

– Şi atunci de ce zici că m-am opus să intre Vasile în partid? şuieră şi Isosică. Să sprijin un duşman? Dacă mă învinuieşti tu, te învinuiesc şi eu.

– Atunci nu ţi-era duşman! Când a auzit Dan că vrem să scăpăm de ei, a venit aici şi a scos cuţitul la Vasile. Ai auzit şi tu şi în loc să-l ajuţi să intre în partid v-aţi ridicat toţi contra lui. Toţi ştiaţi cine e Vasile şi câte am pătimit noi din partea rudelor şi în loc să-l ajutaţi pe el, l-aţi ajutat pe Dan să scape, şi în şedinţă aţi spus că Vasile e omul chiaburilor. O să spună el acuma Vasile cine e omul cui. Crezi tu că Vasile nu ştie de ce v-aţi opus să intre el în partid?

– Tocmai d-aia ne-am opus, o întrerupse Isosică, fiindcă ştiam că el ştia de ce ne opunem. Cât timp sta în afara partidului, spusele lui, despre mine în special – fiindcă de ceilalţi treaba lor, n-aveau decât să tragă consecinţele – nu le-ar fi dat nimeni crezare, în timp ce odată intrat în partid, se schimba situaţia şi nimeni nu putea să ştie ce-o să iasă.

– Uite că a intrat şi n-a făcut ce credeai tu, zise nevasta lui Vasile cu obrajii în flăcări. Fiindcă nu de-aia a intrat el, ca să se ţină de