class="p4">Ipotezele şi concluziile oferite pot părea incredibile; dar sunt tot ce putem oferi. Dacă ceea ce s-a realizat are la urma urmei valoare ştiinţifică, nu ne încumetăm să apreciem. Poate că această decizie finală ar fi fost mai puţin descurajantă, dacă descoperirile principale - scheletul şi instrucţiunile de utilizare - nu ar fi fost furate, în condiţii rămase neelucidate, din laboratorul de restaurări al Muzeului Rockefeller. Astfel că imaginile printate aici şi înregistrările video consemnate ale primei examinări sunt tot ce ne-a mai rămas de la această descoperire epocală.

Profesor Charles Wilford-Smith,

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

Niciodată nu avea să uite acest moment, niciodată acest bilet, această bucată de hârtie neînsemnată, pe care o preluase împăturită şi sigilată din mâinile şefului Centrului Papal de Informaţii şi pe care o purtase grăbit şi zelos prin încăperile înalte, culoarele lungi şi peste scările largi, fără să piardă un minut, exact aşa cum i se indicase, pentru a duce informaţia direct Sfântului Părinte. Niciodată nu avea să uite veneraţia care-l cutremură, atunci când el, un simplu călugăr tânăr, trecuse pragul încăperilor private ale papei. Sfântul Părinte stătea într-un jilţ, aproape de geam, şi se ruga. Sau dormea, aşa precis nu se putea spune. El rămase pe loc la o distanţă cuvenită şi nu ştia ce să facă. „Fără să piardă un minut”, aşa i se spusese. Ei bine, el nu pierduse nici un minut, era aproape fără răsuflare. Dar nu putea să deranjeze contemplaţia papei!

Respiră uşurat când Sfântul Părinte îl eliberă din încurcătura sa, deschizând ochii, observând prezenţa sa şi îi arătă cu un zâmbet călduros să se apropie.

— Ce ai pentru mine, fiul meu? şopti el.

— O ştire urgentă din Israel, Sanctitatea Voastră.

Îi întinse biletul cu mesajul. Rămase apoi în aşteptare, în timp ce papa îndepărta sigiliul cu degete greoaie pentru a despături apoi hârtia. Văzu cum citea ce scria pe bilet.

Era de parcă ar fi fost martorul prăbuşirii psihice a omului care se afla în fruntea Bisericii. Indiferent care era conţinutul mesajului, părea că-i suge suflul vieţii din corp. Faţa Sfântului Părinte deveni cenuşie şi palidă, ca şi cum moartea îşi întindea mâinile după el în acel moment. Mâna sa se încleşta în jurul hârtiei, o mototoli, căzu lipsită de viaţă în poala sa, în timp ce privirea sa căuta cerul prin geamul apropiat.

— Nu asta am vrut, îl auzi tânărul călugăr speriat şoptind îngrozit pe bătrânul papă. Nu asta ţi-am spus, Baptist, nu asta...

Tânărul călugăr avea să se întrebe toată viaţa ce însemnau acele cuvinte.

*

Stătea în biroul său, care era în sfârşit din nou al său şi urmărea prin fereastra deschisă plecarea lui Scarfaro şi a însoţitorilor săi cu feţele lor spâne. Pentru nimic în lume nu ar fi reuşit să se ducă afară în curte pentru a-şi lua rămas-bun.

Atunci când veniseră ieri-seară târziu, păruseră toţi neliniştiţi, răscoliţi de ceva nespus de rău, înconjuraţi de ceva rece, sinistru. Aşa, ca şi cum comiseseră o crimă ce nu putea fi pomenită.

În orice caz, indiferent ce făcuseră, îşi terminaseră misiunea. Şi dintr-odată se grăbeau. Scarfaro îi comunicase că urmau să plece dimineaţa următoare şi voia să ştie unde este de fapt maşina. Toate acestea într-un ton răstit şi dispreţuitor, de parcă ar fi vorbit cu servitorul său cel mai greu de cap. Şi părintele Lukas îşi înghiţise cuvintele, cum înghiţise totul de când năvălise omul din Roma peste ei şi spusese că atelierul de reparaţii îi comunicase că maşina era reparată şi putea fi ridicată.

— Şi? lătrase Scarfaro nereţinut.

— Scuzaţi-mă, dar nu înţeleg...

— Dacă maşina e gata, îl pusese la punct Scarfaro, atunci vă duceţi să o luaţi!

Aşa că, în dimineaţa aceea se sculase în mod special foarte devreme, se dusese cu primul autobuz prin tot oraşul până la service, pentru a sta acolo în faţa uşii până avea să deschidă. Plătise factura, evident, cu banii proveniţi din donaţiile pe care le colectau de la proprietarii de magazine mici şi de la bunici sărace! Şi apoi condusese maşina prin aglomeraţia crescândă a unei zile de lucru până în curtea bisericii.

Şi acum privea cum oamenii din Roma îşi puneau puţinul bagaj în portbagaj, îşi împărţeau locurile şi-l trăgeau pe şofer la sorţi şi spera că nu îi mai va vedea pe toţi la un loc niciodată în viaţa sa.

La fel cum spera să nu trebuiască să afle niciodată ce fusese în geanta pe care o aduseseră. Ce făcuseră noaptea târziu în bucătărie? Sunete ciudate, rău prevestitoare răsunaseră prin întreaga clădire. Fratele Geoffrey venise neliniştit la el, dar nu se încumetase să se uite. Aşa că se dusese el însuşi. Atunci când băgase capul pe uşa bucătăriei, văzuse cum bărbaţii scoseseră bucăţi din geantă, bucăţi ce arătau ca părţile componente ale unui radio sfărâmat, le prelucrau cu satâre şi cu bătătoare de came sau le ţineau cu cleştii de salată în flacăra dată la maximum a aragazului, unde se topeau urât mirositor şi ardeau. Arăta de parcă erau preocupaţi să şteargă sistematic urmele unei crime. În momentul următor, se şi ridicase unul dintre ei, se aşezase în faţa sa, dându-i de înţeles, că nu avea ce căuta acolo.

Sună telefonul. Voia să-l lase să sune şi să-şi vadă de gândurile sale, dar târâitul nu se mai oprea. Aşa că ridică receptorul.

— Alo!

Recunoscu vocea. Era propietarul atelierului de reparaţii. O voce gâfâitoare, alunecoasă.

— Da? întrebă el atât de scurt şi de respingător pe cât se putea.

Trebuise să-l vadă pe tipul ăsta de dimineaţă. Aceasta, i se părea lui, ajungea pentru o zi.

— Maşina pe care aţi ridicat-o azi-dimineaţă, gâfâi vocea, are un defect.

„Tipul ăsta prost şi lacom, se gândi părintele Lukas. Dar era catolic, nu? Ăsta era principalul lucru.”

— Credeam că aţi reparat-o? întrebă el şi observă cu satisfacţie cum vocea sa căpătă duritate. „Ar trebui să-l excomunice.” Sau ce anume am plătit mai exact azi-dimineaţă pe factura aceea?

— Nu... da... E reparată, dar cineva a uitat să monteze colierele de siguranţă ale cablurilor de frânare! Tocmai am fost jos în atelier şi le-am văzut acolo...

— Colierele de siguranţă?

— Da. Colierele de siguranţă.

— Şi ce înseamnă aceasta?

Vocea căpătă un ton văicărit.

— Cum să explic