până ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriașă în vârful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clovn. La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, izvorul Tamăduirii bolbocește prin guri numeroase, adunându-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și căsuțele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou, parcă stăpânește și ispitește toată lumea.

Sosiră pe la asfințitul soarelui în fața vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:

— Oaspeți primiți, oameni buni?

Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru îndată cu un țipăt înăbușit:

— George... A venit George!

Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întâlniră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stânjeniți. Însuși George nu se simțea prea la largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adauge la numele fiecăruia câte-o codiță hazlie; ba la sfârșit se învârti și într-un picior, strigând:

— Ei, mai sunt rude de recomandat? Că mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!

Vorbele acestea li se părură atât de șugubețe că toți izbucniră în râsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie naltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foarte caldă și simpatică:

— Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?... Veniți aci, copii!... Poftiți, moștenitorii noștri dragi!... Alecu, Ionică, Zoe!...

Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbușindu-i în sărutări. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atâtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mângâie.

Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru Monitorul Oficial, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Laura și Ghighi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaștri și mângâietori, cu gene lungi și dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireașă coaptă, veșnic surâzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o eleganță ademenitoare... Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Laurei și Ghighiței, cerând din când în când și părerea soțului ei:

— Elle est ravissante, Gogule, n’est-ce pas?1

Gogu aproba foarte politicos, deși el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.

George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvârlind câte-o vorbă și în sfârșit statorindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puțin discutând de greutățile casnice cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.

În vălmășagul prezentărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, rasfățată și sărutată, până ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.

— Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.

— E semn bun pentru o nevastă tânără! glumi Herdelea.

— A, știi că a sosit și Ionel, zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile...

În sfârșit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:

— Acuma haideți toți în camerele voastre!... Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!... Ei, la revedere! În curând!

Peste câteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, și care se simțea jignit, deși nu voia să se arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.

În amurgul înăsprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă și pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La Izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile... Într-o poieniță ascunsă grupul de neamuri dădu întâmplător peste Ionel, șezând pe o bancă, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.

— De ce nu mă lăsați pe mine