de prizonieri de la Kamşkovo, între Moscova şi Gorki, trecea Vladimirskaia, un drum vechi de-a lungul căruia exilaţii ţarişti erau duşi în Siberia. Ţăranii ieşeau în drum pentru a le da apă sau chiar pentru a le căra bagajele.

Un simţ similar de umanitate, nealterat de ideologie, încă mai exista.

Medicul austriac Hans Dibold a fost profund mişcat de compasiunea ruşilor atunci când cel mai respectat ofiţer din serviciul medical, dr. Richard Speiler, de la spitalul Weizsacker din Heildelberg, s-a îmbolnăvit brusc la începutul primăverii 1946. Supravieţuise tifosului, febrei tifoide şi difteriei în lagărul de la Ilmen. Colegii săi au fost iniţial convinşi că avea malarie. Avea de fapt septicemie, din cauza unei răni infectate. Colegii săi se temeau că diagnosticul lor greşit avea să-i fie fatal. I-au dat sulfamide şi ultimele doze de penicilină. Cei doi asistenţi de la dispensarul rus le-au dat şi ei ultimele doze de penicilină, repartizate pentru pacienţii ruşi, dar din păcate nu a putut fi salvat.

Cimitirul spitalului era flancat de pini pitici şi tufe de ienupăr, în spate era o pădure. Medicii ruşi i-au adus un ultim omagiu, iar comandantul a permis colegilor lui Speiler să-l înmormânteze în cimitirul din pădure exact aşa cum îşi dorise. Medicii ruşi, fără să se gândească la posibilele reacţii ale comisarului politic, au participat şi ei la slujba funebră ţinută de un pastor înalt şi firav. Pentru supravieţuitorii Armatei 6 prezenţi în ziua aceea, serviciul religios “nu era doar pentru cel trecut în nefiinţă, ci pentru toţi cei care stăteau în jurul sicriului, şi cei care erau departe către sud, în Stalingrad şi în stepa dintre Don şi Volga, şi pentru odihna veşnică a acelora pentru care nu se rostise nici un cuvânt creştin”.

Începând cu anul 1945, au fost eliberaţi circa 3 000 de prizonieri de la Stalingrad, fie individual, fie în loturi, permiţându-li-se să se întoarcă acasă, de obicei pentru că erau socotiţi incapabili de muncă, în 1955, mai erau încă 9 626 de prizonieri de război germani, sau “criminali de război osândiţi”, aşa cum îi considera Hruşciov, dintre care 2 000 erau supravieţuitori de la Stalingrad. Aceşti prizonieri au fost în cele din urmă eliberaţi după vizita la Moscova a cancelarului Konrad Adenauer, în septembrie 1955. Printre aceştia s-au numărat generalii Strecker, Seydlitz, Schmidt şi Rodenburg, precum şi locotenentul Gottfried von Bismarck, care, cu aproape treisprezece ani în urmă, fusese transportat cu avionul în interiorul încercuirii pentru a se prezenta la unitatea sa după cina cu feldmareşalul von Manstein. Doar pentru că supravieţuise, a scris el, era “un motiv suficient să fie recunoscător sorţii sale”.

Seydlitz, atunci când călătoria lor s-a încheiat la Friedland bei Gottingen, era conştient că îl aştepta un viitor dificil în atmosfera Războiului Rece. În aprilie 1944, fusese condamnat in absentia ca trădător şi toate bunurile sale fuseseră confiscate. Această hotărâre a fost infirmată de o Curte în 1956, însă noul Bundeswehr a refuzat să-l repună în drepturi şi să-i restituie rangul şi pensia. Colaborarea cu inamicul comunist îl plasa, în ochii multora, într-o altă categorie decât ofiţerii care încercaseră să-l asasineze pe Hitler, deşi generalul Achim Oster, unul din puţinii supravieţuitori ai complotului din iulie, a recunoscut că Seydlitz fusese de aceeaşi parte ca şi ei. A murit, ca şi străbunul său cavalerist, “foarte nefericit”.

Pe măsură ce evenimentele istorice au fost cercetate în anii postbelici, învinuirile reciproce cu privire la răspunderea pentru sacrificarea Armatei 6 au devenit tot mai dureroase. Schmidt, care, în pofida bănuielilor lui Hitler, refuzase să colaboreze cu sovieticii, a rămas cumplit de ostil ofiţerilor din mişcarea Germania Liberă.

Colonelul Adam, care îl acuzase că îl obligase pe Paulus să lupte până la sfârşit, a avut parte în schimb de un tratament umilitor, ca “pensionar al zonei de ocupaţie sovietică”. Paulus, în Germania de Est, a încercat zadarnic să se apere împotriva acuzaţiilor că fusese nehotărât şi servil faţă de Hitler. După eliberarea sa din captivitate în toamna anului 1953, a trăit în zona sovietică, unde a umplut hârtii după hârtii încercând să explice situaţia cu care se confruntase. A murit la Dresda în 1957, după o lungă şi grea suferinţă. Trupul său a fost adus în Vest şi înmormântat alături de soţia sa la Baden-Baden.

Opozantul său de la Stalingrad, generalul Ciuikov, a cărui Armată 62 străbătuse lungul drum până la Berlin ca Armata 8 gardă, a devenit comandantul forţelor de ocupaţie, mareşal al Uniunii Sovietice şi ministru adjunct al Apărării sub Hruşciov, care îl numise în acea noapte de criză din septembrie de pe Volga. Miile de ostaşi sovietici executaţi la Stalingrad din ordinul lui nu au avut niciodată parte decât de un mormânt anonim. Ca statistică, ei s-au rătăcit printre celelalte pierderi de război, de fapt o anumită justiţie neintenţionată.

ANEXA A. Ordinea de luptă germană şi sovietică, 19 noiembrie 1942

 

Marea varietate a cifrelor citate referitoare la efectivele Armatei 6 după încercuire impune cel puţin o încercare de clarificare. Estimările cu privire la efectivele Armatei 6 din interiorul încercuirii, la 19 noiembrie 1942, variază mai ales, se pare, din cauza numărului mare de ruşi încorporaţi în rândurile sale, aceştia fiind incluşi pe listele de aprovizionare cu alimente, şi nu citaţi separat. Unele din cifrele avansate de Manfred Kehrig, autorul lucrării Stalingrad: Analyse und Dokumentation einer Schlacht, volum magistral publicat în 1974 sub auspiciile distinsei Militărgeschichtlichen Forschungsamt, au fost de curând contestate de Riidiger Overmans. Overmans, lucrând mai ales pe baza estimărilor retrospective ale Wehrmacht-ului (o încercare ulterioară de a calcula pe baza notelor personale ale celor prinşi în interiorul încercuirii), plasează cifra germanilor încercuiţi doar la 195 000, hiwi la 50 000, iar românii la 5 000, totalul ridicându-se la aproximativ 250 000. Kehrig estimase 232 000 de germani, 52 000 de hiwi şi 10 000 de români, totalul acestora fiind de aproximativ 294 000. Un alt studiu, mai recent, estimează un total, la 18 decembrie, de 268 900, din care 13 000 erau români şi italieni şi 19 300 hiwi.

Această ultimă analiză, ţinând seama de diferenţa de date şi de cifrele referitoare la pierderi, corespunde destul de mult cu