care îl luaseră în captivitate par să se fi confirmat. Este clar totuşi că Paulus, după aproape un an şi jumătate de captivitate, nu luase decizia sub impulsul momentului. Fiul său, Friedrich, căpitan, fusese ucis la Anzio în februarie 1944, iar Paulus ajunsese neîndoielnic să-şi vadă obligaţiile din altă perspectivă. Voia să contribuie la scurtarea unui război pierdut şi la micşorarea numărului de morţi inutile. Celălalt fiu al său, Ernst Alexander, tot căpitan, avea să fie ulterior arestat în virtutea Decretului Sippenhaft. În acea toamnă, mama lor de origine română, Elena Constance Paulus, care nu avusese niciodată încredere în nazişti, a fost informată de ofiţerii Gestapo că va fi cruţată dacă va renunţa la numele ei. Se spune că le-a întors spatele dispreţuitoare. A fost arestată şi internată într-un lagăr.

Paulus, căruia i se interzicea să primească orice veşti, a solicitat întrevederi cu un membru al Comitetului Central “care i-ar putea explica principiile politicii sovietice faţă de Germania cucerită”.

El “şi alţi generali ţinuţi prizonieri purtau o grea responsabilitate prin chemarea la răsturnarea guvernării hitleriste şi de aceea aveau dreptul moral de a cunoaşte poziţia guvernului sovietic faţă de Germania”.

În februarie 1945, şi-a exprimat speranţa că Germania ar putea fi salvată de la distrugerea totală într-o serie de întrevederi cu general-locotenentul Krivemko, şeful departamentului NKVD pentru prizonierii de război, şi cu Amiak Zaharovici Kobulov, care conducea Direcţia 2 a Ministerului Securităţii Statului. (Kobulov, rezidentul NKVD la Berlin în ajunul lansării Operaţiunii Barbarossa, răspunsese de camera de tortură şi de execuţie a lui Dekanozov de la Ambasada sovietică.) “Trebuie menţionat”, scriau Krivemko şi Kobulov în raportul lor către Beria, “că din cauza operaţiunilor militare de pe teritoriul german, starea de spirit a prizonierilor germani s-a deteriorat foarte mult. Generalul de artilerie von Seydlitz a fost serios afectat când a aflat despre întâlnirea liderilor celor trei puteri [la Yalta]. Seydlitz a declarat că se părea că Germania ar putea fi împărţită între SUA, Marea Britanic, URSS şi Franţa. Germania va fi sfâşiată în bucăţi şi cea mai bună ieşire pentru ea ar fi dacă s-ar alipi la URSS «ca a şaptesprezecea republică sovietică».”

Când, la 9 mai 1945, s-a aflat la Moscova despre capitularea necondiţionată a Germaniei şi au bubuit monoton salvele de tun de la Kremlin, Strecker a notat că el şi colegii săi “au suferit o depresie sufletească [...] ascultând anunţurile victorioase ruseşti şi cântecele ostaşilor sovietici beţi”.

Pentru ruşi, pe de altă parte, era sfârşitul pe cât de mândru pe atât de trist al unui coşmar ce începuse cu patru ani în urmă şi care costase Armata Roşie aproape 9 milioane de morţi şi 18 milioane de răniţi. (Doar l, 8 milioane de prizonieri s-au întors în viaţă din cele 4,5 milioane luate de Wehrmacht.) Pierderile civililor sunt mult mai greu de evaluat, dar se presupune că s-ar ridica la aproape 18 milioane, cifra totală a morţilor Uniunii Sovietice ajungând astfel la peste 26 de milioane, o cifră de peste cinci ori mai mare decât totalul pierderilor totale de vieţi omeneşti ale Germaniei.

În 1946, Paulus a compărut ca martor la tribunalul de Ia Nürnberg. Presa sovietică l-a numit “fantoma de la Stalingrad”.

După aceea a fost cazat într-o vilă din Moscova, unde juca şah şi cărţi şi scria versiunea sa asupra evenimentelor. A îmbătrânit rapid, iar ticul său era mai vizibil ca oricând, în 1947, soţia lui a murit la Baden-Baden, fără să-şi mai fi revăzut soţul. Nu se pot face decât speculaţii cu privire la sentimentele ei faţă de dezastrul reprezentat de bătălia de la Stalingrad şi ceea ce a însemnat el pentru România, ţara sa, şi pentru familia ei.

În noiembrie 1947, când Războiul Rece era în ascensiune rapidă, autorităţile sovietice au decis ca aceia ce se făcuseră vinovaţi de crime de război în virtutea ukazului din 13 aprilie 1943, “indiferent de starea lor fizică”, să fie trimişi la muncă forţată la Vorkhuta, la extremitatea nordică a Uralilor. Foştii membrii ai SA, SS, gardienii din lagăre, Poliţia Secretă Militară şi Jandarmeria Militară - în unele cazuri şi Hitlerjugend - au fost transferaţi în lagăre cu “regim special”.

Crimele de război cuprindeau o gamă largă de delicte, de la atrocităţi comise împotriva civililor până la furtul găinilor şi al nutreţului pentru cai.

Pe măsură ce viitoarea structură a Republicii Democrate Germane începea să se adune în zona de ocupaţie sovietică a Germaniei, unii ofiţeri superiori de la Stalingrad, printre care s-au numărat Lattmann, Korfes, Müller şi Steidler, au primit diverse roluri, mai mulţi dintre ei intrând în Volkspolizei. Convertirea la comunism a generalului Arno von Lenski l-a ajutat să fie ales în Biroul Politic.

Colonelul Adam, în continuare tovarăş de drum, a fost numit într-un post al mai inofensivului Partid al Unităţii Sociale. Seydlitz a pierdut pe toată linia.

În 1949, un nou val de epurări staliniste s-a abătut asupra Uniunii Sovietice. Prizonierii de război germani s-au confruntat cu un şir de procese înscenate pentru “crime de război”. Războiul Rece, care a urmat asediului Berlinului de Vest, era în faza lui cea mai imprevizibilă. Asul avioanelor de vânătoare Erich Hartmann a fost acuzat că ar fi distrus un avion aflat în proprietatea guvernului sovietic. Generalul Strecker a fost readus la Stalingrad, unde o Curte Marţială l-a găsit vinovat de distrugerea fabricii de tractoare, deşi corpul său de armată nu luptase în apropierea locului respectiv până la sfârşitul bătăliei, când oricum fabrica era o grămadă de ruine. La fel ca şi majoritatea celor acuzaţi în acest val, Strecker a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată automat în douăzeci şi cinci de ani de închisoare. Locotenentul Gottfried von Bismarck a fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani de muncă grea pentru că prizonierii de război ruşi munciseră pe moşia familiei sale din Pomerania. În iulie 1950, profund deziluzionatul şi înveninatul general von Seydlitz a fost, arestat şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de închisoare ca “general reacţionar revanşard” şi criminal de război.

Prizonierii mai puţin controversaţi şi-au găsit într-un fel liniştea, adesea datorită compasiunii rusoaicelor, în unele cazuri, acest lucru ţinea de o veche tradiţie. Pe lângă lagărul