Ptiu! Am susţinut de mai multe ori că problema asta poate fi expusă unor novici doar la sfârşit de tot, când omul e deja convins de sistem, când e format şi îndreptat pe făgaşul cel bun. Spuneţi-mi şi mie, vă rog, ce găsiţi atât de ruşinos şi de vrednic de dispreţuit, de pildă, la o groapă de gunoi? Eu sunt gata primul să curăţ orice groapă de gunoi doriţi! Nici nu se pune problema că ar fi vreun sacrificiu! Este pur şi simplu o muncă, o activitate nobilă, utilă societăţii, la fel de preţioasă ca oricare alta şi mult mai presus decât, bunăoară, activitatea unui Rafael ori Puşkin, pentru că e mai folositoare!

— Şi mai nobilă, mai nobilă, he-he-he!

— Ce înseamnă mai nobilă? Eu nu înţeleg expresiile de felul ăsta când e vorba de definirea unei activităţi omeneşti. „Mai nobil“, „mai generos“ – toate astea-s prostii, absurdităţi, expresii învechite şi pline de prejudecăţi pe care eu le reneg! Tot ce este util societăţii este şi nobil! Eu nu pricep decât un singur cuvânt: util! N-aveţi decât să chicotiţi, dar ăsta e adevărul!

Piotr Petrovici râdea cât îl ţinea gura. Isprăvise deja cu socotitul şi îşi punea banii bine. De fapt, o parte o lăsase, cine ştie de ce, pe masă. Această problemă a „gropilor de gunoi“, în ciuda banalităţii sale, mai fusese deja de câteva ori motiv de ceartă şi de neînţelegeri între Piotr Petrovici şi tânărul lui prieten. Lucrul cel mai ridicol era că Andrei Semionovici se supăra de-a binelea. Lujin se distra pe socoteala lui, iar în momentul acela ţinea în mod deosebit să-l întărâte pe Lebeziatnikov.

— Sunteţi supărat din pricina nereuşitei de ieri, de asta căutaţi nod în papură, răbufni în cele din urmă Lebeziatnikov care, în general, în ciuda „independenţei“ sale şi a tuturor „protestelor“, nu prea îndrăznea să i se opună lui Piotr Petrovici şi de obicei păstra faţă de el respectul cu care era deprins dinainte.

— Spune-mi, mai degrabă, spune mai bine, îl întrerupse pe un ton superior şi ranchiunos Piotr Petrovici, ai putea... sau, mai bine zis, te ai îndeajuns de bine cu tânăra făptură sus-pomenită, ca să o rogi chiar acum să vină pentru o clipă aici, în această cameră? Pare-se că s-au întors deja cu toţii de la cimitir... Îi aud forfotind de colo-colo... Trebuie s-o văd, neapărat.

— Pentru ce? întrebă mirat Lebeziatnikov.

— Aşa, trebuie să-i vorbesc. Zilele astea mă mut de-aceea şi de aceea aş vrea să-i comunic... De altminteri, te rog să fii de faţă la discuţie. Chiar e mai bine aşa. Altfel, Dumnezeu ştie ce-ai mai putea crede.

— N-aş crede absolut nimic.... Am întrebat numai aşa, iar dacă aveţi o treabă cu ea, nimic nu-i mai simplu decât s-o chem. Mă duc chiar acum. Şi fiţi sigur că n-o să vă stingheresc.

Într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se întoarse cu Sonia. Ea intră extrem de mirată şi, după obiceiul ei, intimidându-se. Întotdeauna se intimida în asemenea cazuri şi se temea foarte tare de feţe şi cunoştinţe noi, se temuse şi înainte, încă din copilărie, iar acum cu atât mai mult... Piotr Petrovici o întâmpină „blând şi politicos“, dar cu o oarecare notă de veselă familiaritate, potrivită, după propria sa părere, pentru o persoană atât de onorabilă şi serioasă ca el faţă de o fiinţă aşa de tânără şi, într-un anumit sens, de interesantă. Se grăbi să o „încurajeze“ şi să o poftească să ia loc la masă, dinaintea lui. Sonia se aşeză, se uită în jur – la Lebeziatnikov, la banii de pe masă şi pe urmă iar la Piotr Petrovici – şi rămase cu ochii pironiţi la el. Lebeziatnikov se îndreptă spre uşă. Piotr Petrovici se ridică, îi făcu semn Soniei să rămână aşezată şi îl opri pe Lebeziatnikov în uşă.

— Raskolnikov e acolo? A venit? îl întrebă el în şoaptă.

— Raskolnikov? E acolo. De ce? Da, e acolo... Abia a intrat, l-am văzut... De ce?

— Bun, atunci te rog stăruitor să rămâi aici cu noi şi să nu mă laşi singur cu această... domnişoară. E vorba de o nimica toată, dar Dumnezeu ştie ce s-ar mai putea scorni. Nu vreau ca Raskolnikov să transmită acolo... înţelegi la ce mă refer?

— A, înţeleg, înţeleg! se dumiri brusc Lebeziatnikov. Da, aveţi dreptate... Mergeţi prea departe, după părerea mea, cu temerile dumneavoastră, dar... aveţi totuşi dreptate. Dacă-mi permiteţi, rămân. O să stau la fereastră şi n-o să vă stingheresc... După părerea mea, aveţi dreptate...

Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se aşeză în faţa Soniei, o privi cu atenţie şi îşi luă deodată un aer extrem de serios, chiar cumva sever, de parcă ar fi spus: „Nu-ţi închipui cine ştie ce, domnişoară“. Sonia se zăpăci de tot.

— În primul rând, vă rog să mă scuzaţi, Sofia Semionovna, în faţa mult stimatei dumneavoastră mame... Nu mă înşel, nu? Katerina Ivanovna vă ţine loc de mamă, nu-i aşa? începu Piotr Petrovici foarte serios, dar totodată destul de blând. Se vedea că are intenţiile cele mai prieteneşti.

— Da, într-adevăr; îmi ţine loc de mamă, răspunse degrabă Sonia, speriată.

— Bine, atunci scuzaţi-mă în faţa dumneaei pentru că, din motive independente de voinţa mea, mă văd silit să nu fiu prezent şi n-o să vin la dumneavoastră la blinii... adică la praznic, cu toate că mămica dumneavoastră a avut amabilitatea să mă cheme.

— Sigur, o să-i spun îndată.

Şi Sonecika se şi grăbi să sară de pe scaun.

— Mai e ceva, o