opri Piotr Petrovici, zâmbind în faţa naivităţii ei şi a lipsei totale de maniere. Dumneavoastră, prea amabilă Sofia Semionovna, mă cunoaşteţi foarte puţin dacă v-aţi gândit că din această pricină cu totul neînsemnată, care mă priveşte doar pe mine, aş deranja o persoană ca dumneavoastră, chemând-o la mine. Scopul meu este altul.

Sonia se aşeză în grabă. Bancnotele cenuşii şi multicolore rămase pe masă îi săriră din nou în ochi, dar îşi întoarse repede faţa de la ele, ridicând-o spre Piotr Petrovici; i se păru deodată teribil de necuviincios ca ea, mai ales ea, să se uite la banii altuia. Îşi aţinti privirea asupra lornionului cu rame de aur pe care Piotr Petrovici îl ţinea în mâna stângă, apoi asupra inelului mare, masiv, extrem de frumos, cu piatră galbenă, de pe degetul mijlociu de la aceeaşi mână, dar imediat şi-o mută brusc de la el şi, nemaiştiind încotro să o îndrepte, sfârşi prin a se uita din nou drept în ochii lui Piotr Petrovici. După o tăcere şi mai gravă decât cea dinainte, acesta continuă:

— Întâmplarea a făcut ca ieri să schimb în treacăt două cuvinte cu nefericita Katerina Ivanovna. De-ajuns ca să-mi dau seama că se află într-o stare... nefirească, ca să nu spun mai mult...

— Da... nefirească, încuviinţă degrabă Sonia.

— Sau mai simplu şi mai pe înţeles, că e bolnavă.

— Da, mai simplu şi mai pe-nţ... da, e bolnavă.

— Aşa. Şi atunci, dintr-un sentiment de omenie şi... şi, ca să spun aşa, de compasiune, aş vrea, în ce mă priveşte, să-i fiu de folos cu ceva, căci prevăd inevitabilul şi nefericitul sfârşit care o aşteaptă. Mi se pare că toată familia asta atât de necăjită depinde acum numai de dumneavoastră.

— Îmi daţi voie să vă întreb, se ridică brusc Sonia, ce aţi binevoit să îi spuneţi ieri despre o posibilă pensie? Fiindcă dânsa mi-a zis chiar ieri că v-aţi oferit să vă ocupaţi dumneavoastră de obţinerea pensiei. E adevărat?

— Nici pomeneală, într-un fel, e chiar o absurditate. Am făcut doar aluzie la posibilitatea obţinerii unui ajutor temporar pentru o văduvă de funcţionar decedat în timpul serviciului – dacă are vreo protecţie –, dar se pare că răposatul dumneavoastră tată nu numai că nu avea vechimea necesară, dar nici nu mai lucra în ultima vreme. Într-un cuvânt, chiar dacă ar exista vreo speranţă, e cu totul efemeră, fiindcă în cazul dat nu există de fapt nici un drept la ajutor, chiar dimpotrivă... Iar dânsa s-a şi gândit la pensie, he-he! Îi merge mintea coniţei!

— Da, s-a gândit la pensie... Pentru că dânsa e bună şi încrezătoare şi, fiind bună, crede orice şi... şi... şi... mintea ei... Da... mă scuzaţi, zise Sonia şi se ridică din nou să plece.

— Dacă-mi permiteţi, nu aţi auzit tot.

— Da, n-am auzit..., bâigui Sonia.

— Luaţi loc atunci.

Sonia se fâstâci îngrozitor şi se aşeză iar, pentru a treia oară.

— Văzând-o în situaţia asta, cu trei nefericiţi copii minori, aş vrea, cum vă spuneam, să-i fiu cumva de folos, în măsura posibilităţilor, adică pe cât îmi stă în puteri, nu mai mult. S-ar putea face, bunăoară, o chetă, ori, să zicem, o tombolă... ori ceva în genul ăsta, cum procedează întotdeauna în asemenea cazuri cei apropiaţi, dar şi oamenii străini care, în general, au dorinţa să ajute. Iată despre ce am vrut să vă vorbesc. Asta ar fi cu putinţă.

— Da, bine... Dumnezeu să vă..., murmură Sonia uitându-se ţintă la Piotr Petrovici.

— S-ar putea, dar... asta mai târziu... adică am putea să începem şi astăzi. O să ne vedem diseară, o să ne înţelegem şi o să punem, cum s-ar zice, bazele. Treceţi pe la mine pe la orele şapte. Sper că şi Andrei Semionovici va asista la discuţia noastră... Dar... mai există o împrejurare despre care trebuie să vorbim înainte şi de care trebuie să ne îngrijim. Pentru asta v-am şi deranjat, Sofia Semionovna, chemându-vă aici. Fiindcă, după părerea mea, banii nu trebuie daţi, chiar e periculos, Katerinei Ivanovna în mână; o dovadă este chiar praznicul de astăzi. Nu are, cum s-ar zice, nici o coajă de pâine pentru ziua de mâine şi... nici încălţăminte şi toate cele, iar astăzi cumpără rom de Jamaica şi pare-se că şi vin de Madeira şi... şi cafea. Am văzut în trecere. Mâine o să cadă iar totul pe capul dumneavoastră, până la ultimul dumicat de pâine. Asta-i chiar absurd. De aceea şi cheta, după părerea mea personală, trebuie făcută în aşa fel încât nefericita văduvă, cum s-ar spune, să nici nu ştie de bani, să ştiţi, de pildă, numai dumneavoastră. N-am dreptate?

— Nu ştiu. Dânsa doar azi... aşa... o dată în viaţă... a ţinut foarte mult să îi facă pomană, să îi cinstească memoria... şi dânsa e foarte inteligentă. Dar, de fapt, cum doriţi, şi eu vă voi fi foarte, foarte, foarte... ei toţi or să vă fie... şi Dumnezeu o să vă... şi orfanii...

Sonia nu mai reuşi să termine, căci izbucni în plâns.

— Aşa. Bun, atunci ţineţi seama de asta; iar acum binevoiţi să primiţi din partea mea personal, pentru interesele de primă necesitate ale rudei dumneavoastră, o sumă în limita posibilităţilor mele. Ţin foarte, foarte mult, ca numele meu să nu fie pomenit cu această ocazie. Vedeţi, având şi eu, ca să zic aşa, grijile mele, nu pot mai mult...

Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bancnotă de zece ruble, după ce o despături cu grijă. Sonia o luă, se îmbujoră la faţă, sări de pe