scaun, bâigui ceva şi începu degrabă să-şi ia rămas-bun. Piotr Petrovici o conduse solemn până la uşă. Ea, emoţionată şi chinuită, se repezi în sfârşit afară din cameră şi se întoarse la Katerina Ivanovna extrem de tulburată.

Cât a durat această scenă, Andrei Semionovici, nedorind să întrerupă discuţia, ba stătea la fereastră, ba umbla prin cameră; dar când Sonia plecă, se apropie deodată de Piotr Petrovici şi îi întinse solemn mâna.

— Am auzit şi am văzut tot, zise el rostind apăsat penultimul cuvânt. E un gest nobil, adică, am vrut să spun, uman! Aţi vrut să evitaţi recunoştinţa, am văzut! Şi, deşi, mărturisesc, nu pot fi de acord, din principiu, cu binefacerea particulară, fiindcă nu numai că nu smulge răul din rădăcină, dar îl mai şi nutreşte, am fost mulţumit să văd gestul dumneavoastră, da, da, mi-a plăcut.

— Ei, e un fleac! bâigui Piotr Petrovici, oarecum tulburat, uitându-se atent la Lebeziatnikov.

— Nu, nu e un fleac! Un om care a fost atât de jignit şi de furios după întâmplarea de ieri cum aţi fost dumneavoastră, dar care mai e capabil să se gândească la nefericirea altora, un astfel de om... deşi prin faptele sale săvârşeşte o greşeală socială, este totuşi demn de stimă! Chiar nu mă aşteptam din partea dumneavoastră, Piotr Petrovici, cu atât mai mult având în vedere convingerile pe care le aveţi... O, cât vă mai încurcă aceste convingeri ale dumneavoastră! Cât de mult vă tulbură, bunăoară, eşecul de ieri, exclamă bunul Andrei Semionovici, simţind din nou o mare simpatie pentru Piotr Petrovici. Şi la ce, la ce vă trebuie neapărat această căsătorie, această căsătorie legitimă, preabunule şi nobilule Piotr Petrovici? De ce vă trebuie neapărat această legitimitate a căsătoriei? Ei, şi puteţi să mă şi bateţi, dar eu tot sunt bucuros, sunt bucuros că nu a reuşit, că sunteţi liber, că nu sunteţi pierdut cu desăvârşire pentru omenire, sunt bucuros... Vedeţi: mi-am spus părerea!

— Ca să nu port coarne după uniunea dumitale liberă şi să nu cresc copiii altuia, răspunse Lujin ca să zică ceva.

Era foarte preocupat şi dus pe gânduri.

— Copii? Aţi atins problema copiilor? tresări Andrei Semionovici ca un cal de luptă la auzul goarnei. Copiii sunt o problemă socială, şi chiar una de primă importanţă, sunt de acord; dar problema copiilor se va rezolva altfel. Unii chiar neagă cu desăvârşire problema copiilor, ca şi orice altă aluzie la familie. O să discutăm despre copii după aceea, dar acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că acesta este punctul meu slab. Această expresie urâtă, husărească, puşkiniană este chiar de neconceput în lexiconul viitor. Şi ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Ce coarne? Pentru ce coarne? Ce stupiditate! În uniunea liberă, din contră, nici nu vor exista! Coarnele sunt numai o consecinţă firească a oricărei căsătorii legitime, ca să spun aşa, o corecţie, un protest, aşa că, în acest sens, ele nu sunt deloc înjositoare... Şi dacă voi fi vreodată – presupunând o absurditate – căsătorit legitim, eu o să fiu chiar bucuros de afurisitele dumneavoastră de coarne şi o să-i spun soţiei mele: „Prietenă, până acum doar te-am iubit, acum însă te respect, pentru că ai reuşit să protestezi!“. Râdeţi? Asta e din cauză că nu sunteţi în stare să vă rupeţi de prejudecăţi! La dracu’! Înţeleg foarte bine unde e neplăcerea când eşti înşelat ca soţ legitim, dar asta e numai urmarea mârşavă a unui fapt mârşav, în care sunt înjosite şi o parte, şi cealaltă. Când însă coarnele sunt puse făţiş, cum e în uniunea liberă, ele nu mai există, sunt de neconceput şi îşi pierd până şi numele de coarne. Dimpotrivă, soţia dumneavoastră vă va dovedi doar cât vă stimează, socotindu-vă incapabil să vă opuneţi fericirii ei şi îndeajuns de educat ca să nu vă răzbunaţi pe ea pentru că are un nou soţ. La dracu’! Eu visez uneori că, dacă m-aş mărita, pfui!, dacă m-aş însura (liber sau legal, e totuna), i-aş aduce eu singur un amant nevesti-mii, dacă aş vedea că trece prea mult timp fără să-şi ia unul. „Prietenă, i-aş spune, te iubesc, dar mai presus de asta doresc să mă stimezi – iată!“ Nu, nu spun bine?

Piotr Petrovici asculta chicotind, dar fără prea mare interes. De fapt, nici nu prea asculta. Se gândea într-adevăr la altceva, ceea ce observă până la urmă chiar şi Lebeziatnikov. Piotr Petrovici părea chiar tulburat, îşi freca mâinile, stătea pe gânduri. Toate astea, Andrei Semionovici avea să le înţeleagă şi să şi le amintească mai târziu...

  

1 Să facem distincţie (în fr., în orig.).

~ II ~

Ar fi greu de spus cum anume s-a născut în mintea zdruncinată a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic fără noimă. Într-adevăr, se duseseră pe el aproape zece ruble din cele peste douăzeci primite de la Raskolnikov anume pentru înmormântarea lui Marmeladov. Katerina Ivanovna se socotise poate datoare faţă de răposat să îi cinstească memoria „cum se cuvine“, ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales Amalia Ivanovna, că „n-a fost cu nimic mai rău decât ei, dacă nu chiar mult mai bun“, şi că nici unul dintre ei nu are dreptul „să-şi ţină nasul pe sus“ în faţa lui. Poate că rolul cel mai important l-a avut mândria aceea aparte a săracilor, care îi face pe mulţi dintre ei ca, respectând unele ritualuri sociale obligatorii pentru viaţa tuturor şi a fiecăruia în parte, să se stoarcă de ultima picătură de putere şi de ultimele copeici puse deoparte, numai ca să nu fie „mai prejos“ decât alţii şi să nu-i