„judece“, Doamne fereşte, ceilalţi. Se prea poate şi ca, tocmai cu acest prilej şi în această clipă când părea că fusese părăsită de toţi, Katerina Ivanovna să fi vrut să le arate tuturor acestor „chiriaşi de nimic şi ticăloşi“ că ea nu numai că „ştie să trăiască şi ştie să primească“, dar că nici nu fusese educată, câtuşi de puţin, pentru o soartă ca aceea, ci fusese crescută într-o „casă de colonel, nobilă şi se poate spune chiar aristocratică“, şi că nu pentru asta fusese ea pregătită, să măture singură podelele şi să spele noaptea zdrenţele copiilor. Astfel de mândrii şi orgolii duse la paroxism se întâlnesc uneori la oamenii cei mai săraci şi mai striviţi de nevoi, transformându-se câteodată într-o necesitate sâcâitoare, de nestăpânit. Însă Katerina Ivanovna nu era dintre aceştia: ea putea fi doborâtă cu totul de împrejurări, dar nu putea fi strivită moral, adică nu se speria şi nici nu-şi lăsa voinţa înfrântă. Mai mult, Sonia spusese cu deplină îndreptăţire despre ea că i se tulbură minţile. Ce-i drept, încă nu se putea spune categoric şi definitiv acest lucru, dar în ultimul timp, în tot anul din urmă, biata ei minte fusese într-adevăr prea chinuită ca să nu aibă, măcar într-o anumită măsură, de suferit. Pe de altă parte, evoluţia galopantă a tuberculozei, după cum susţin medicii, contribuia şi ea la pierderea facultăţilor mintale.

Vinuri în cantităţi mari şi de feluri diferite nu erau, iar Madeiră aşijderea. Erau votcă, rom şi vin de Lisabona, toate din soiurile cele mai proaste, dar în cantităţi suficiente. Cât despre mâncăruri, în afară de colivă, mai erau trei-patru feluri (printre altele şi blinii), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, ba pe deasupra se mai puseseră şi două samovare pentru ceaiul şi punciul care urmau să fie servite după ce luau masa. De cumpărături se ocupase Katerina Ivanovna însăşi, ajutată de un chiriaş, un polonez vrednic de milă, aciuat, Dumnezeu ştie de ce, la doamna Lieppewehsel. Acesta se oferise îndată să o ajute pe Katerina Ivanovna la cumpărături şi alergase, toată ziua dinainte şi toată dimineaţa aceea, de să-şi rupă picioarele, cu limba scoasă de-un cot, dându-şi osteneala să facă remarcat cu precădere acest din urmă lucru. Dădea fuga, în orice clipă şi pentru orice fleac, să o întrebe pe Katerina Ivanovna; s-a repezit să o caute până şi la piaţă şi o striga întruna „pani horunjina“2, că până la urmă a făcut-o să se sature până peste cap, deşi la început spusese că nu ştia ce s-ar fi făcut fără acest „om serviabil şi cu suflet mare“. Asta era firea Katerinei Ivanovna: când îi apărea cineva pentru prima dată în cale, îl zugrăvea în cele mai frumoase şi mai luminoase culori, îl ridica în slăvi până îl făcea aproape să se simtă prost, născocea tot felul de situaţii care nu existau decât în închipuirea ei spre a-l lăuda, convingându-se singură, sincer şi cu bună-credinţă, de veridicitatea lor, pentru ca dintr-odată să cadă în dezamăgire, să nu mai vrea să ştie de persoana cu pricina, să o facă de două parale şi să o alunge, deşi cu numai câteva ceasuri mai devreme se înclinase literalmente în faţa ei. Era veselă de felul ei, râdea uşor, se supăra greu, dar nenorocirile şi eşecurile care se ţinuseră lanţ o făcuseră să dorească şi să pretindă cu atâta furie ca toată lumea să trăiască în pace şi bucurie şi să nu cuteze să trăiască altfel, încât cea mai măruntă abatere de la aceste pretenţii, cel mai mic eşec îi produceau imediat o stare de surescitare şi într-o clipă, după cele mai însufleţite speranţe şi iluzii, începea să blesteme soarta, să sfâşie şi să dea de-a azvârlita cu tot ce-i cădea în mână şi să se izbească cu capul de pereţi. Amalia Ivanovna începuse şi ea să se bucure la un moment dat, nu se ştie de ce, de o deosebită importanţă şi stimă din partea Katerinei Ivanovna, poate numai cu ocazia acestui praznic, căci se hotărâse să dea din toată inima o mână de ajutor la pregătiri: s-a oferit să pună ea masa, cu faţă de masă, şervete, veselă, şi să pregătească felurile de mâncare în bucătăria ei. Katerina Ivanovna plecase la cimitir, dându-i puteri depline şi punând-o să-i ţină locul. Într-adevăr, totul a fost aranjat de minune: masa a fost aşternută destul de curat, vasele, furculiţele, cuţitele, păhărelele, paharele şi ceştile adunate de pe la chiriaşi erau de toate formele şi mărimile, dar s-au aflat la ora stabilită la locul lor, şi Amalia Ivanovna, simţind că îşi făcuse treaba excelent, îi întâmpină când se întoarseră de la cimitir chiar cu un fel de mândrie, gătită cu o bonetă cu panglici de doliu noi şi cu o rochie neagră. Mândria asta, fie ea şi meritată, nu-i plăcu, din cine ştie ce pricină, Katerinei Ivanovna: „Ei, da, ca şi cum fără Amalia Ivanovna n-am fi fost în stare nici să punem masa!“. Nu i-a fost pe plac nici boneta cu panglici noi: „Te pomeneşti că nemţoaica asta proastă se împăunează că e proprietăreasă şi că din milă a acceptat să ajute nişte chiriaşi nevoiaşi! Din milă! Vă foarte mulţumesc! Acasă la tăticul meu, care a fost colonel şi era cât pe-aci să ajungă chiar guvernator, se punea câteodată masa pentru patruzeci de persoane, iar acolo n-ar fi fost primită nici la bucătărie una ca Amalia Ivanovna sau, mai bine zis, Ludvigovna...“ De altminteri, Katerina Ivanovna şi-a propus să nu-şi dea pe faţă sentimentele înainte de vreme, deşi hotărâse în sinea ei că Amalia Ivanovna trebuia pusă negreşit la punct, amintindu-i-se care îi este adevăratul loc, fiindcă numai Dumnezeu ştie ce şi-o închipui despre sine, dar că, până una-alta, era bine să se poarte cu ea doar cu răceală. A mai fost o neplăcere care a contribuit şi ea la enervarea Katerinei Ivanovna: la înmormântare, dintre chiriaşii poftiţi, în afară de polonezul care făcuse ce făcuse şi reuşise să dea fuga şi la cimitir,