nu venise mai nimeni; în schimb la praznic, adică la masă, apărură cei mai neînsemnaţi şi mai sărăntoci, mulţi dintre ei deja chercheliţi, adică plebea. Cei mai în vârstă şi mai serioşi, parcă înadins, ca şi cum s-ar fi vorbit, nu se arătară. Piotr Petrovici Lujin, de pildă, chiriaşul cel mai serios, se putea zice, dintre toţi locatarii, nu veni, deşi chiar aseară Katerina Ivanovna se grăbise să le spună tuturor, adică Amaliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei şi polonezului, că nu există om mai nobil şi mai generos, cu relaţii mai sus-puse şi mai bine situat material decât acest prieten al primului ei soţ, primit în casa tatălui ei, care promisese să-şi folosească toate mijloacele ca să îi obţină o pensie însemnată. Să remarcăm aici faptul că, atunci când se lăuda cu relaţiile şi averea cuiva, Katerina Ivanovna o făcea fără nici un interes şi fără nici un calcul personal, ci total dezinteresat, ca să spunem aşa, numai din preaplinul inimii şi din bucuria de a-l ridica în slăvi pe cel lăudat şi a-l face mai important. După Lujin şi, pesemne, „urmându-i exemplul“, nu veni nici „ticălosul ăla de Lebeziatnikov“. „Ăsta cine s-o fi crezând? Pe el nu l-am invitat decât din milă şi pentru că locuieşte în aceeaşi cameră cu Piotr Petrovici şi e cunoscutul lui, fiindcă mi-ar fi fost nu ştiu cum să nu-l invit.“ Nu apăru nici doamna cea manierată cu „fata ei răscoaptă“ care, deşi nu locuiau decât de o săptămână sau două cu chirie la Amalia Ivanovna, se plânseseră deja de câteva ori de gălăgia şi ţipetele ce răzbăteau de la Marmeladovi, mai cu seamă când răposatul se întorcea acasă beat, lucru care, fireşte, ajunsese la urechile Katerinei Ivanovna tot prin Amalia Ivanovna, care, când se certase la cuţite cu Katerina Ivanovna şi ameninţase că o dă afară cu toată familia, îi strigase în gura mare că deranjează „chiriaşii nobili, cărora nu merită nici să le spele picioarele“. Katerina Ivanovna ţinuse neapărat să le poftească pe doamna cu pricina şi pe fiica ei, cărora nu „merita nici să le spele picioarele“, cu atât mai mult cu cât până atunci, când se întâlneau întâmplător, acestea întorceau capul, ţinându-se mândre, că să facă bine şi să ştie că ea, una, „gândeşte şi simte mai nobil şi invită fără să-şi mai aducă aminte de răul făcut“ şi să vadă că ea, Katerina Ivanovna, n-a fost deprinsă să trăiască în locuri ca ăsta. Despre toate acestea îşi propusese să vorbească la masă, cât şi despre funcţia de guvernator a răposatului tătic, remarcând în treacăt că nu exista nici un motiv pentru întorsul capului când se întâlneau şi că era un lucru cât se poate de prostesc. Nu a venit nici grasul de locotenent-colonel (de fapt, căpitan de stat-major în rezervă), fiind „frânt de oboseală“ după ziua de ieri. Într-un cuvânt, nu au venit decât polonezul, apoi un conţopist prizărit cu faţa numai coşuri şi cu un frac soios pe el, care n-a scos o vorbă; pe urmă, încă un bătrânel surd şi aproape orb de-a binelea, care fusese cândva slujbaş pe la o poştă şi pe care, din timpuri imemoriale şi nu se ştie de ce, îl ţinea cineva la Amalia Ivanovna. Mai apăru un porucic la pensie, de fapt ofiţer de intendenţă, scoţând cele mai nelalocul lor hohote răsunătoare şi, „închipuiţi-vă!“, fără jiletcă. Un fitecine care se şi puse la masă, fără să se mai încline în faţa Katerinei Ivanovna şi, în fine, un ins care, neavând haine, venise în halat, ceea ce întrecea în asemenea măsură lipsa de cuviinţă încât, prin strădaniile Amaliei Ivanovna şi ale polonezului, reuşiră până la urmă să îl dea pe uşă afară. De altfel, polonezul mai adusese cu el doi alţi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nu îi văzuse nimeni până atunci pe-acolo. Toate acestea o enervară peste poate pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine au fost făcute la urma urmelor toate pregătirile?“ Până şi copiii, ca să se mai câştige ceva loc, nu fuseseră aşezaţi la masa care şi aşa ocupa întreaga odaie, ci li se aşternuse gustarea pe un cufăr din colţul camerei: cei doi mai mici au fost aşezaţi pe o băncuţă, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să aibă grijă de ei, să le dea să mănânce şi să le şteargă năsucurile, „ca unor copii nobili ce se aflau“. Într-un cuvânt, Katerina Ivanovna, văzând toate astea, se simţi obligată să îi întâmpine pe toţi cu mult mai multă demnitate, şi chiar cu trufie. La unii se uită deosebit de sever şi îi pofti să se aşeze la masă uitându-se la ei de sus. Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna răspunzătoare de absenţa celor aşteptaţi, se apucă deodată să i se adreseze foarte dispreţuitor, ceea ce dânsa observă pe dată, fiind extrem de ofensată. Un astfel de început nu prevestea nimic bun. În fine, luară loc la masă.

Raskolnikov intrase pe uşă aproape chiar în clipa când se întorseseră de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase nespus, în primul rând pentru că era singurul „musafir cult“ dintre toţi cei de-acolo şi, „după cum se ştie, peste doi ani se pregăteşte să ocupe la universitatea din oraş o catedră de profesor“, iar în al doilea rând, pentru că se scuzase imediat şi în mod respectuos în faţa ei fiindcă nu a putut, deşi a dorit mult, să fie prezent la înmormântare. Prin urmare, a tăbărât pe el, l-a aşezat lângă ea la masă, în stânga (la dreapta stătea Amalia Ivanovna) şi, în ciuda necontenitei agitaţii şi a grijilor legate de repartizarea corectă a bucatelor, ca să ajungă la toată lumea, în ciuda tusei chinuitoare care o întrerupea, tăindu-i tot timpul răsuflarea, şi care părea să se fi înteţit şi mai tare în aceste ultime zile, nu mai contenea să i se adreseze lui Raskolnikov şi se grăbea să reverse aproape în şoaptă asupra lui toate simţămintele care se adunaseră într-însa şi toată îndreptăţita ei nemulţumire pentru nereuşita praznicului, presărată