— Numai coţofana asta e de vină! Înţelegeţi despre cine vorbesc: despre ea, despre ea! Katerina Ivanovna făcu semn cu capul spre gazdă. Uitaţi-vă la ea: şi-a holbat ochii, simte că vorbim despre ea, dar nu e-n stare să priceapă şi-i ies ochii din cap. Pfui, cucuveaua! Ha-ha-ha!... Chi-chi-chi! Oare ce vrea să ne dovedească cu boneta ei! Chi-chi-chi! Aţi băgat de seamă că ţine neapărat ca toată lumea să creadă că ea mă ocroteşte pe mine şi că-mi face o cinste că a venit. Am rugat-o, ca pe un om la locul lui, să poftească lume cât mai bună, şi anume cunoscuţi de-ai răposatului, dar uitaţi-vă pe cine a adus ea: nişte saltimbanci, nişte nespălaţi! Uitaţi-vă la ăsta cu faţa plină de bube: o stârpitură pe două picioare. Şi polonezii ăştia... ha-ha-ha! Chi-chi-chi! Nimeni, nimeni nu i-a văzut vreodată pe-aici, eu, una, nu i-am văzut în viaţa mea, atunci de ce-au venit, vă întreb şi eu. Stau înşiraţi ca la paradă. Hei, pane! strigă deodată către unul dintre ei. Aţi luat blinii? Mai luaţi! Beţi şi bere, bere! Votcă nu vreţi? Uitaţi-vă: a sărit în picioare, face temenele, uitaţi-vă, uitaţi-vă! Trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Nu-i nimic, lasă-i să mănânce. Barem nu fac gălăgie, doar... doar că mă tem pentru linguriţele de argint ale gazdei, zău! Amalia Ivanovna, i se adresă ea deodată, aproape cu glas tare, dacă se întâmplă să vi se fure linguriţele, eu nu răspund pentru ele, vă previn ca să ştiţi! Ha-ha-ha! izbucni în râs întorcându-se iar către Raskolnikov şi făcându-i din nou semn cu capul spre gazdă, bucuroasă că a atacat-o. N-a înţeles, iar n-a înţeles! Stă cu gura căscată, uitaţi-vă, cucuveaua, o cucuvea, ce mai, şi-a pus panglici noi, bufniţa, ha-ha-ha!

Aici râsul se preschimbă iar într-o tuse insuportabilă, care ţinu vreo cinci minute. Pe batistă se iviră câteva picături sânge, pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Îi arătă în tăcere sângele lui Raskolnikov şi nici nu-şi trase bine sufletul, că se porni iar să-i şoptească, extrem de însufleţită şi cu pete roşii în obraji:

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră, i-am dat cea mai delicată însărcinare, să o invite pe doamna aceea cu fiica ei, înţelegeţi despre cine vorbesc? Aici era nevoie să se poarte cu cele mai fine maniere, să procedeze cu cel mai mare tact, iar ea a făcut ce-a făcut, că proasta asta nou-venită, provinciala asta de două parale, creatura asta plină de ifose numai pentru că-i şi ea o văduvă de maior acolo şi-a venit să umble după o pensie şi să-şi târâie poalele prin localuri publice, că dumneaei la cincizeci şi cinci de ani se sulemeneşte, se dă cu albeală şi cu roşu (asta se ştie)... ei, creatura asta nu numai că n-a găsit de cuviinţă să vină, dar nici nu şi-a trimis scuzele dacă n-a putut veni, aşa cum cere în asemenea cazuri minima politeţe! Nu pot să-nţeleg de ce n-a venit nici Piotr Petrovici. Dar unde-i Sonia? Unde s-a dus? A, uite-o şi pe ea, în fine! Ce-i, Sonia, unde-ai fost? E ciudat că nu poţi să fii punctuală nici la înmormântarea tatălui tău. Rodion Romanovici, faceţi-i loc lângă dumneavoastră. Ai loc aici Sonecika... ia ce doreşti. Ia piftie, e cea mai bună. Acuşi o să aducă bliniile. Dar copiii au primit? Polecika, aveţi de toate acolo? Chi-chi-chi! A, bine. Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din picioruşe; şezi cum trebuie să stea un copilaş nobil. Ce spui tu, Sonecika?

Sonia se grăbi să-i transmită scuzele lui Piotr Petrovici, străduindu-se să vorbească tare, ca să audă toţi, şi alegând cele mai respectuoase expresii, născocite şi înfrumuseţate de ea în numele acestuia. Mai adăugă că Piotr Petrovici o rugase stăruitor să îi transmită că avea să vină de îndată ce îi va sta în putinţă, ca să vorbească despre afaceri între patru ochi şi să vadă amândoi ce se poate face şi ce se poate întreprinde mai departe etc. etc.

Sonia ştia că acest lucru avea să o împace şi să o liniştească pe Katerina Ivanovna, că avea să o măgulească şi, ce era mai important, că amorul ei propriu va fi satisfăcut. Se aşeză lângă Raskolnikov, înclinându-se repede în faţa lui şi aruncându-i la iuţeală o privire curioasă. De altfel, în tot restul timpului a evitat cum a putut mai bine să se uite la el sau să-i vorbească. Părea cumva distrată, deşi nu-şi desprindea ochii de pe chipul Katerinei Ivanovna, ca să-i citească dorinţele. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, pentru că nu aveau haine negre; Sonia era îmbrăcată cu o rochiţă de un cafeniu mai închis, iar Katerina Ivanovna purta singura ei rochie, de stambă, închisă la culoare şi în dungi. Ştirea despre Piotr Petrovici căzu cum nu se poate mai bine. După ce o ascultă plină de importanţă pe Sonia, Katerina Ivanovna se interesă cu aceeaşi importanţă cum stătea Piotr Petrovici cu sănătatea. După care, imediat şi vorbind aproape tare, îi şopti lui Raskolnikov că ar fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de respectabil şi de serios ca Piotr Petrovici să nimerească într-o „companie atât de neobişnuită“, cu tot devotamentul lui faţă de familia lor şi cu toată vechea prietenie cu tăticul ei.

— Iată de ce, Rodion Romanovici, vă sunt extrem de recunoscătoare că nu aţi tratat cu dispreţ ospitalitatea mea, nici chiar într-o astfel de împrejurare, adăugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai prietenia dumneavoastră deosebită faţă de sărmanul răposat v-a îndemnat să vă ţineţi cuvântul.

După aceea se mai uită o dată cu mândrie şi demnitate la toţi oaspeţii săi şi, deodată, îl întrebă foarte grijulie, strigând tare peste masă, pe bătrânelul surd dacă: „Nu mai