vrea nişte friptură şi i s-a dat vin de Lisabona?“. Bătrânul nu răspunse şi nu reuşi să priceapă mult timp ce fusese întrebat, deşi vecinii, ca să mai râdă un pic, îl trăgeau de mânecă. Doar se uita în jur cu gura căscată, ceea ce făcea să se încingă şi mai tare veselia generală.

— Uitaţi-vă cât e de nerod! Uitaţi-vă numai puţin! Pentru ce l-au adus? În ceea ce-l priveşte pe Piotr Petrovici, eu am avut întotdeauna încredere în dumnealui, continuă Katerina Ivanovna să-i spună lui Raskolnikov. Ce mai, dânsul nu e ca..., i se adresă ea tăios şi pe un ton ridicat, cu un aer extrem de sever, Amaliei Ivanovna, făcând-o chiar să se fâstâcească, nu e ca izmenitele alea de târâie-poale ale dumitale, care acasă la tăticul meu n-ar fi fost luate să slujească nici la bucătărie, iar răposatul meu soţ le-ar făcut chiar o cinste dacă le-ar fi primit, şi asta doar fiindcă era de o bunătate nemărginită.

— Da, îi plăcea să bea, îi plăcea băutura! se pomeni strigând ofiţerul de intendenţă la pensie după ce rase al doisprezecelea păhărel de votcă.

— Răposatul meu soţ a avut într-adevăr această slăbiciune, ştie toată lumea, se înfipse imediat în el Katerina Ivanovna, dar a fost un om bun şi nobil, care şi-a iubit şi şi-a respectat familia; a făcut rău doar că s-a încrezut prea mult în tot soiul de destrăbălaţi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a băut, unii nu meritau nici să-i sărute picioarele! Închipuiţi-vă, Rodion Romanovici, i-au găsit în buzunar un cocoşel din turtă dulce: era beat mort, dar nu-i uitase pe copii.

— Co-co-şel? Aţi binevoit să spuneţi „cocoşel“? strigă ofiţerul de intendenţă.

Katerina Ivanovna nu catadicsi să-i răspundă. Căzu pe gânduri şi oftă.

— Poate credeţi şi dumneavoastră, cum fac toţi, că am fost prea aspră cu el, continuă ea adresându-i-se lui Raskolnikov. Dar nu-i aşa! El mă respecta, mă respecta foarte, foarte mult! A fost un om bun la suflet! Şi ce milă îmi era de el câteodată! Şedea uneori într-un colţ, uitându-se la mine, şi mi se făcea o milă de el, aş fi vrut să-l mângâi, dar pe urmă mă gândeam în sinea mea: „Îl mângâi şi el o ia de la capăt cu băutura“, că numai cu asprimea mai putea fi oprit.

— Da, îl mai trăgeaţi şi de păr, s-a-ntâmplat nu o dată, trânti iar ofiţerul de intendenţă şi mai turnă în el un păhărel de votcă.

— Ei, cu unii proşti e bine să recurgi nu numai la trasul de păr, ci şi la măturoi ca să faci faţă. Nu-i vorba despre răposat acum! i-o tăie Katerina Ivanovna.

Petele roşii de pe obrajii ei se colorau din ce în ce mai tare, pieptul îi urca şi cobora. O clipă încă, şi ar fi sărit în sus. Mulţi chicoteau, părând să savureze momentul. Începură să-l îmboldească pe pensionar şi îi tot şopteau ceva. Era clar că voiau să-i asmută unul împotriva celuilalt.

— Daaa, îmi permiteţi să întreb pe socoteala cui..., începu pensionarul, ...adică pe a cui nobilă socoteală... binevoirăţi acum... Adică, nu, nu trebuie! Ce prostie! E o văduvă! O văduvioară! O iert... Pas!

Şi mai dădu peste cap o votcă.

Raskolnikov stătea şi asculta tăcut şi scârbit. Abia dacă se atinsese, din politeţe, de bucatele pe care i le îndesa Katerina Ivanovna în farfurie, iar asta numai ca să n-o jignească. O urmărea atent pe Sonia. Dar ea devenea din ce în ce mai îngrijorată şi mai neliniştită; presimţea că praznicul nu avea să se sfârşească paşnic şi urmărea cu teamă iritarea crescândă a Katerinei Ivanovna. Ştia, de fapt, că principala cauză a absenţei celor două doamne care trataseră cu atâta dispreţ invitaţia Katerinei Ivanovna era ea, Sonia. Auzise de la Amalia Ivanovna că mama fusese chiar jignită de invitaţie şi întrebase: „Cum poate ea să o aşeze pe fiica mea alături de domnişoara aceea?“. Sonia presimţea că, într-un fel sau altul, Katerina Ivanovna aflase şi că jignirea adusăSoniei însemna pentru aceasta mai mult decât o ofensă adusă ei personal, copiilor şi tăticului ei, într-un cuvânt, era o jignire de moarte, şi Sonia ştia că acum Katerina Ivanovna n-avea să se mai potolească „până nu le arată acestor târâie-poale câte parale fac amândouă“ etc. etc. Parcă înadins, cineva îi trimise Soniei, din capătul celălalt al mesei, o farfurie pe care lipise două inimi din pâine neagră străpunse de o săgeată. Katerina Ivanovna luă foc şi remarcă pe dată, ridicând vocea peste masă, că cel care o trimisese era desigur „un măgar beat“. Amalia Ivanovna, presimţind la rândul ei ceva rău şi jignită totodată până în adâncul sufletului de aroganţa Katerinei Ivanovna, ca să abată proasta impresie creată şi ca să se înalţe în ochii celorlalţi, se apucă să povestească, hodoronc-tronc, că un cunoscut de-al ei, „Karl din farmacie“, mergea într-o noapte cu birja şi că „birjarul vrut omorât pe el şi Karl forte, forte rugat să nu îl omor şi plâns, şi mâinile împreunat, şi speriat, şi frica străpuns lui inima“. Katerina Ivanovna, deşi zâmbi, se grăbi să observe că Amalia Ivanovna ar face bine să nu spună anecdote în ruseşte. Dânsa se simţi şi mai ofensată şi obiectă că „mein Vater aus Berlin3 forte, forte important om fost şi umblat doar cu mâinile prin buzunar“. Katerina Ivanovna, care râdea din orice, nu se mai putu abţine şi izbucni într-aşa nişte hohote, că Amalia Ivanovna, pierzându-şi ultima picătură de răbdare, abia mai reuşi să se stăpânească.

— Ia uite, bufniţa! îi şopti imediat Katerina Ivanovna lui Raskolnikov, aproape înveselită. A vrut să spună: umbla cu mâinile în buzunare şi a ieşit că buzunărea, hi-hi-hi! Şi aţi