toate aparenţele, ţara, rămase în continuare pe lista celor daţi în urmărire. Capetele sale de acuzare, incluzând posesia ilegală de arme de foc, ascultarea ilegală a telefoanelor, sechestrarea de persoane, ameninţarea şi instigarea la acţiuni penale, rămaseră valabile.

Americanul John Kaun putu acredita ideea că nu ştia nimic despre activităţile criminale ale consilierului său de securitate şi că, de bună-credinţă, avusese încredere în el, dar fu totuşi găsit vinovat pentru distrugerea de descoperiri arheologice, precum şi pentru instigare la o serie de delicte minore şi condamnat la cinci ani închisoare. Într-un recurs, la care deja pomenitul jurnalist, Uri Liebermann îl suspectă, într-un articol mult dezbătut, de a avea protecţia unor sponsori influenţi, pedeapsa fu comutată în pedeapsă cu suspendare. John Kaun avu voie să părăsească Israelul. El se întoarse la New York şi la scurt timp după aceea divorţa de soţia sa, fapt care găsi un ecou răsunător la nivel mondial în paginile revistelor de scandal şi tabloidelor. În continuare îşi demontă cu o hotărâre înverşunată întregul său concern şi vându în final chiar şi inima acestuia, televiziunea N.E.W., concurentului său celui mai mare. După aceasta John Kaun dispăru din viaţa publică.

Profesorul englez Charles Wilford-Smith fu achitat pentru toate acuzaţiile ce se refereau la fapte penale. I se puse în vedere să părăsească Israelul şi i se dădu de înţeles că nu va mai primi niciodată permis de deschidere a unui şantier arheologic. În faţa presei declarase că regretă toate incidentele, dar că avusese oricum de gând, având în vedere vârsta sa înaintată, să se retragă din activitatea de cercetare. El se întoarse înapoi în Anglia.

Asistentul său de mulţi ani, istoricul israelian Shimon Bar-Lev, deveni în anul următor director adjunct al Muzeului Rockefeller.

Mănăstirea Mershamon îşi închise din nou porţile şi recăzu în uitare.

Jurnalistul Uri Liebermann, care raportase pe larg desfăşurarea proceselor, scrise o carte despre săpăturile de la Bet Hamesh şi despre evenimentele care constituiseră obiectul proceselor. Dar atunci când termină cartea, cazul dispăruse de mult din conştiinţa opiniei publice şi nu găsi nici un editor care să i-o publice.

Scriitorul Peter Eisenhardt, care plecase din Israel înainte de punctul culminant al evenimentelor, fu convocat ca martor în Israel, dar preferă să nu apară. Imediat după reîntoarcerea sa, împachetă notiţele despre trăirile sale într-o cutie, le depozită în spate de tot pe dulapul înalt din dormitor şi se dedică unui roman nou, care nu avu mai nimic de-a face cu acele evenimente. Un recenzor avea să observe mai târziu că Eisenhardt nu a mai scris niciodată povestiri cu călătorii în timp.

Profesorul canadian Goutière nu a fost nici arestat, nici acuzat, ci s-a întors, la fel ca şi colaboratorii lui Kaun, nestânjenit în patria sa.

Biserica Semănătorului a fost desfiinţată şi secularizată. Pomana săracilor, desfiinţată după venirea lui Luigi Baptist Scarfaro, nu a mai fost reluată niciodată.

 

39

Trei ani mai târziu

 

Afară burniţa, o ploaie rece, nefavorabilă, dintr-un cer cenuşiu întunecat de noiembrie, iar înăuntru încălzirea nu voia cu adevărat să pornească, aşa că Stephen Foxx încercă să combată frigul cu nenumărate ceşti de ceai fierbinte şi cu un pulover gros, tricotat. Tocmai stătea în faţa unui dosar mai vechi de-al său, ambele mâini plasate în jurul unei ceşti de cafea aburinde, încercând să descifreze conţinutul şi sensul cursurilor sale vechi, când sună telefonul.

Era din nou firma Video World Dispatcher. Mai bine zis, doamna Barnett, de la marketing. Doamna Barnett se distingea prin două trăsături: în primul rând, prin obişnuinţa sa de a se farda atât de strident de parcă ar fi vrut să concureze reclama luminoasă de pe acoperişul sediului firmei; în al doilea rând, printr-o repulsie adânc înrădăcinată faţă de computer, pe care nu dorea nici măcar să-l atingă.

În cei trei ani care trecuseră, Video World Dispatcher devenise clientul său principal. După întoarcerea sa din Israel, semnase contractul, deşi la întrebările insistente ale lui George C. Addams, administratorul şi acţionarul principal, îi răspunse conform adevărului, că firma sa, din punct de vedere juridic, nu era formată decât din propria persoană şi că împreună cu partenerii săi din Bangalore, India, conducea, ceea ce, mai nou, era la modă să se numească o „companie virtuală”. Domnul Addams nici măcar nu clipise când auzise cuvântul-cheie „India”. În ceea ce priveşte ordinul de mărime, acest contract era asemănător primului său proiect, dar de data aceasta era mai mult de lucru pe mai puţini bani. Timpurile se schimbau, acest lucru îi deveni limpede atunci când îi explică Amal Rangarajan că, din cauza costurilor, părţi ale contractului trebuiseră să le subcontracteze în Uzbechistan, pentru că nu-şi mai puteau permite să plătească programatorii de top ai Indiei.

— Domnule Foxx, trebuie să veniţi neapărat! Suna de parcă ardea cel puţin depozitul.

Stephen expiră odată puternic, apoi inspiră la loc, lăsă privirea să treacă peste cutiile cu fişe, planuri de ansamblu, şiruri de formule şi notiţele întregii studenţii şi se gândi la examenul care-l aştepta.

— Ce s-a stricat? întrebă el apoi.

„Nimic, probabil. Ca de obicei o să se constate că a fost o greşeală de utilizare, pentru că nimeni nu a respectat ghidul de utilizare.”

— În patru săptămâni, explică doamna Barnett agitată, începe campania mondială de introducere pe piaţă a noului sistem MR de la Sony.

— Aaa, făcu Stephen.

Sistemul MR. De cât timp nu se mai gândise la asta! Fulgerător îi trecu prin minte că din cei cinci ani de interdicţie de a intra pe teritoriul Israelului trecuseră mai mult de jumătate. Amintirile i se treziră, bolborosind la suprafaţă, precum nişte bule de gaz într-o mlaştină.

Tensiunea vânătorii, urmărirea prin deşert, orele în care ţinuse cu adevărat în mână obiectul ce făcuse cea mai fantastică dintre călătorii, camera video din trecut. Durerile, canicula. Sărutările. Judith.

— Acum avem o problemă, continuă doamna Barnett - în ce priveşte computerul nu avea pur şi simplu sarcini de realizat, ci avea mereu „probleme” - şi anume trebuie să le scriem tuturor clienţilor care au comandat sistemul dinainte pe internet. Adresele lor ar trebui să fie salvate, nu-i aşa...?

— Da, încuviinţă Stephen, bineînţeles.

— Şi se poate pe baza acestor adrese... cumva... să se printeze scrisori în care să fie introdusă automat adresa?

— Cu