punct de vedere ca o învăţătură de minte. Vasile, asta e situaţia, oricum ai răsuci-o, mai bine nu poate să iasă! Da, sau nu, eşti decis să părăseşti nişte aliaţi care se uită la tine ca la o gânganie?

– Nu se uită nimeni la mine ca la o gânganie, zise Vasile crunt la faţă.

– Adam Fântână cum se uită?

– Adam Fântână nu e aliatul meu.

– Forţamente, zise Isosică. Nu poţi să faci nimic singur cu al lui Ripitel. O să vă treziţi în şedinţă de partea lui, vrând nevrând, în timp ce eu vă propun un rol independent.

– O să vezi tu ce rol o să joc eu, răspunse Vasile ameninţător.

– O să văd, nu mi-a fost niciodată şi nu mi-e nici acum frică de tine, zise Isosică, dar recunosc că e ora ta! Dacă îmi declari război acum pe faţă, ai putea să mă nimereşti, dar nici tu nu scapi teafăr. Gândeşte-te!

Şi Isosică se ridică şi ieşi. Când ajunse la şcoală toată organizaţia era adunată şi toată lumea, inclusiv primul-secretar al raionului şi cei doi necunoscuţi, îl aşteptau doar pe secretarul de organizaţie sătesc ca să înceapă.

– A trebuit să conving pe unii care nu se îndură ei să-şi lase treburile şi să vie la şedinţă, zise Isosică liniştit. Sunt oameni de bază, şi trebuie răbdare cu ei, mai adăugă şi avu în clipa aceea atâta căldură şi sinceritate în glas încât chipurile cam reci ale celor trei oaspeţi se făcură ceva mai binevoitoare: da, putea fi adevărat ce zicea el, altfel cum să-ţi explici riscul la care se expunea un secretar de organizaţie sătesc lăsându-se aşteptat în felul acesta ca un boier?

 

VII

Prima parte a şedinţei nu se desfăşură însă aşa cum se povesti în sat mai târziu, că nu se întâmplă nimic; pentru mulţi membri de partid evenimente cum ar fi numirea sau scoaterea unuia ca Bilă din biroul organizaţiei nu însemna încă, aşa cum nu însemna nici pentru oameni ca Moromete, mare lucru şi cu atât mai puţin prezenţa sau absenţa cuiva de la şedinţă, fie ea chiar onorată de necunoscuţi venind de la forurile mult superioare ale partidului. Ori, tocmai un astfel de lucru, uimitor pentru cei ca Isosică, Plotoagă, Mantaroşie şi Zdroncan şi cei care se învârteau în jurul lor, se petrecu de astă dată: Adam Fântână lipsea. Şi orele treceau şi el nu apărea. După aceea într-adevăr că în prima parte a şedinţei nu se mai întâmplă nimic deosebit, şedinţa nu curgea încă în nici o direcţie vizibilă, nimeni din conducerea organizaţiei nu lua cuvântul, nici preşedintele comitetului executiv şi nici altcineva cât de cât ca să uşureze scoaterea la iveală a problemelor care agitaseră atâtea zile satul. Fuseseră îndemnaţi pe rând de primul-secretar raional, Ghimpeţeanu, de Niculae Moromete, de celălalt necunoscut, care se află că era instructor regional, care însă nu prea fusese văzut prin Siliştea, şi se ridicaseră din sală şi vorbiseră, criticându-l foarte blând pe Bilă şi arătându-se aşa în general că le cam lipsise la toţi vigilenţa şi le dăduse posibilitatea chiaburilor să facă agitaţie contra predării cotelor... dar ei îşi vor primi pedeapsa... şi uneltele lor ca alde Nae Cismaru... şi ca alde Nae Marinescu... şi aşa mai departe, stând toţi cu privirea fixă şi aşteptând, în timp ce vorbeau şi trăgându-şi puţinele cuvinte care se învârteau în jurul acestor idei, să se întâmple adică nu se ştie ce acolo, la masa prezidiului, să audă un cuvânt sau să vadă un semn.

Luase apoi cuvântul primul-secretar al regiunii de partid, cu acelaşi scop, să-i îndemne să intre mai adânc în analiza muncii organizaţiei. Ce, zise el batjocoritor, asta era tot ce aveau de spus, că tovarăşul Dobrescu n-a fost just că s-a luat cu ăla de piept?

– Şi presupunând că tovarăşul Dobrescu o să ia cuvântul şi să arate cum s-a lăsat el provocat şi a greşit, de-aia am venit noi aici, eu, primul-secretar al regiunii de partid, şi tovarăşul delegat al CC. tovarăşul şef de secţie Bâcu şi tovarăşul Ghimpeţeanu, să auzim autocritica tovarăşului Dobrescu?! He! făcuse primul-secretar arătând brusc o veselie rece şi sarcastică şi exclamaţia aceasta a lui puţin behăită făcuse pe un oarecine din fundul sălii să izbucnească într-un râs repede reprimat din pricina izolării lui, căci sala nu reacţionase în nici un fel, rămânând toţi tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte pari. Văd că cineva a râs acolo, continuase primul-secretar parcă înmărmurit de acest fenomen. Cum, tovarăşe, de-aia am venit noi aici, să auzim cum râzi dumneata? Ce zici, tovarăşe Bâcu? A? Dumneata ce zici, tovarăşe secretar de organizaţie?

– Au amorţit şi ei, tovarăşe prim-secretar, răspunse Isosică degajat, nu vedeţi cum stau câte trei în băncile astea mici, că n-avem şi noi o sală mai mare, abia anul ăsta proiectăm...

Primul-secretar parcă nu auzise acest răspuns şi continuase arătând că în nici un caz nu putea fi ăsta scopul venirii lor acolo, să audă autocritica tovarăşului Dobrescu. Se înşeală cei care îşi închipuie că au atâta vreme de pierdut. Încât, el şi cu tovarăşul Bâcu aşteaptă liniştiţi şi cu răbdare să se intre serios în conţinutul ordinii de zi. Era clar chiar şi pentru cel din urmă membru de partid prezent la această şedinţă că acum trebuia să ia cuvântul secretarul organizaţiei sau preşedintele sfatului popular, sau măcar Mantaroşie, fără să mai intre în discuţie Bilă, ca unul care trebuia să-şi facă neapărat autocritica.

Acum ştiau ce era asta, autocritica, spre deosebire de primii ani, când le fusese mult mai greu... O dată unul din ei, un fel de cizmar, cârpaci, dresese bocancii cuiva şi în loc să-i dea înapoi, îi băuse. Până la urmă se înţelesese el cu păgubitul, îi plătise bocancii la loc, dar făcuse, ca membru de partid, o impresie foarte urâtă în sat şi din pricina asta avusese apoi loc şedinţa organizaţiei unde i se ceruse de către un băiat de la raion, aşa ca Niculae, să-şi facă autocritica. Nu vroia însă în ruptul capului şi s-au chinuit cu el o după-amiază întreagă până l-au hotărât să se ridice în picioare şi să