Maşina care coti în această după-amiază pe stradă pentru a opri în faţa casei avea numere londoneze. Doi bărbaţi coborâră din ea, cu băgare de seamă, aşa cum te dai jos în apropierea unui ţel pe care-l vezi pentru prima dată în viaţă. Unul din ei era tânăr şi subţire, aproape atletic şi purta nişte ochelari cu ramă subţire şi, cu tot frigul de toamnă, doar o jachetă. În felul său de a se mişca se putea constata o energie ţinută cu greu în frâu, iar faţa sa era posomorâtă şi hotărâtă. Celălalt, ceva mai bătrân şi mult mai împlinit în jurul taliei, la coborâre se înfăşură zgribulit în hanoracul său gri-verde, la care îşi pusese un fular neasortat, în carouri, pe care-l înfăşurase în jurul gâtului, în ochii săi se putea citi nesiguranţă şi mirare, se uita în jur ca un copil care era încă nesigur dacă să se aştepte la ceva plăcut sau neplăcut.

Cei doi traversară strada, se opriră pentru puţin timp în faţa uşiţei înguste, vopsite verde-deschis, pentru a citi inscripţia de pe cutia de scrisori plasată pe zidul de împrejmuire tencuit grosolan. Îşi încuviinţară unul altuia cu o mişcare a capului: da, aici erau la locul căutat. Cel tânăr deschise poarta, neglijent forjată, a grădinii.

Grădinii din spatele ei părea să-i fie străină orice fel de îngrijire. Frunze căzute putrezeau pe gazonul de jur împrejurul unui iaz, exact aşa cum căzuse din copacii tomnatici şi desfrunziţi. O bicicletă stătea sprijinită de un rezervor de apă ruginit şi acoperit. De-a lungul zidurilor creştea în voie o iederă.

Cei doi bărbaţi se duseră până la uşa casei şi sunară. Un timp nu se petrecu nimic, apoi se auziră paşi şi uşa fii deschisă cu putere.

Omul care deschisese uşa era mult mai bătrân decât vizitatorii săi. Păr alb ca neaua, ce stătea rebel în toate direcţiile, de parcă renunţase la pieptănat, înconjura o faţă arsă de soare, din care străluceau ochi gri, plini de viaţă, uitându-se atenţi la cei ce veniseră. Purta o vestă verde tricotată, cu un guler umflat, din care ieşea gâtul său ridat într-un fel care te făcea să te gândeşti la o broască ţestoasă ancestrală.

— Ce surpriză! exclamă bătrânul, după ce trecuse de secunda iniţială de sperietură. Domnule Foxx! Domnule Eisenhardt! Ce faceţi aici? Vă rog, poftiţi înăuntru... Făcu gesturi largi de invitaţie cu braţele. Ce noroc că tocmai eram acasă! Sunt adesea pe drumuri, aşa că practic nimeni nu mă vizitează fără să se anunţe telefonic înainte.

— E mai puţin noroc în joc decât credeţi, spuse Stephen Foxx, cu un zâmbet subţire, în timp ce intrară prin uşă. Bună ziua, domnule profesor Wilford-Smith.

*

O jumătate de oră mai târziu stăteau într-o cameră bine încălzită, ce oferea, prin două uşi de modă veche ale unei terase, o privelişte romantică asupra grădinii, balansând ceşti subţiri de porţelan, din care un ceai de culoare galben-aurie îşi răspândea aroma. Profesorul trona în fotoliul său masiv din piele. Fiecare metru de perete era ocupat fie cu biblioteci arhipline, fie cu vechi picturi în ulei, închistate în rame masive.

— E mult de atunci, spuse el gânditor, mai mult de trei ani.

Cei doi vizitatori, aliniaţi pe canapeaua în stil colonial, încuviinţară cu mişcări ale capului.

— Încă nu mi-aţi destăinuit ce vă aduce în această regiune.

— Voiam să vă facem o vizită.

— Aşa pur şi simplu?

— Nu, spuse Stephen şi-şi aşeză cana de ceai cu grijă pe masa de sufragerie, nu pur şi simplu fără motiv.

Deodată era linişte în încăpere. Afară în grădină se adunaseră ciorile pe crengile copacilor desfrunziţi, de parcă ar fi vrut să urmărească ce se va petrece în continuare.

— În copilărie am jucat adesea puzzle, începu Stephen Foxx. De fiecare Crăciun, părinţii mei cumpărau un nou joc de puzzle şi apoi toată familia stătea ore în şir toate zilele de sărbători la masa mare din sufragerie, pentru a alcătui imaginea. Pe măsură ce fraţii mei şi cu mine creşteam, jocurile de puzzle aveau tot mai multe părţi şi, la un moment dat, părinţii noştri au trecut la etapa în care ne cumpărau puzzle fără poză model. Stăteam deci cu mii de mici bucăţi şi nu aveam habar de cum arăta imaginea. Adeseori petreceam ore în şir căutând soluţii, fără să facem progrese. Dar la un moment dat poţi găsi o piesă ce se potriveşte alteia şi împreună alcătuiesc un fragment minuscul din imagine, care te fac deodată să intuieşti cum ar trebui să arate întregul. Apoi totul merge ameţitor de rapid. Piesele par că se completează singure, îşi găsesc locurile, totul se potriveşte dintr-odată - numai pentru că a fost găsită această piesă unică şi importantă. Stephen făcu o pauză. Acum câteva săptămâni, spuse el apoi şi-l privi pe profesor, ale cărui sprâncene stufoase şi albe se ridicaseră din ce în ce mai sus, am dat peste o asemenea piesă de puzzle.

Profesorul Wilford-Smith luă ceaşca de ceai de pe măsuţa de servire de lângă fotoliu.

— Sună palpitant, opină el, dar în acelaşi timp şi plin de mister, dacă-mi permiteţi o observaţie.

— Fiţi fără grijă. Sunt aici pentru a dezlega misterul.

— Asta e liniştitor.

Stephen se aplecă în faţă, cu antebraţele sprijinite pe coapse.

— Atunci când s-a terminat aventura noastră în Israel, totul părea de parcă toate întrebările erau rezolvate. Dar nu era aşa. Câteva mici amănunte nu se potriveau cu imaginea de ansamblu. Toţi eram însă prea epuizaţi şi dezamăgiţi pentru a le percepe, dar aceste detalii minuscule, aparent neînsemnate, sunt foarte importante. De asta mi-am dat seama în ultimele săptămâni, atunci când am desfăcut întreaga imagine piesă cu piesă, pentru a o construi din nou în jurul acestei unice bucăţi, despre care tocmai am vorbit.

— Fascinant, zise profesorul.

— Îmi permiteţi o întrebare?

— Sigur.

— Ce v-a determinat, de fapt, să studiaţi arheologia? Profesorul Wilford-Smith clipi iritat.

— O... este atât de demult... în ce măsură are aceasta importanţă?

— Aveaţi deja peste patruzeci de ani, făcuserăţi deja carieră într-o meserie rentabilă şi, dacă aţi fi rămas la aceasta, aţi fi astăzi probabil unul din coproprietarii uneia dintre cele mai importante fabrici de textile din