Peste faţa învăţatului se strecură o urmă de plictiseală, ce lăsa să se întrevadă de câte ori trebuise să răspundă la această întrebare.

— Banii nu înseamnă totul în viaţă.

— Şi aţi spune că a meritat?

— Cu siguranţă. A fost un lucru fascinant. Altfel, de-abia dacă aş fi continuat.

Stephen îl privi.

— Am făcut multe cercetări în ultimele săptămâni. Am vorbit cu mulţi oameni, foşti colaboratori ai dumneavoastră, cu alţi arheologi. Aceştia spun, parţial, lucruri negative despre dumneavoastră.

— Ştiu asta. Aţi putut vedea cât de mult stăpâneşte invidia lumea ştiinţifică. Aceştia sunt oameni care au fost născuţi şi crescuţi în tumul de fildeş, iar motivul principal pentru care sunt invidioşi pe mine este acela că eu proveneam din domeniul economic şi ştiam cum trebuie negociat cu investitorii şi sponsorii, iar ei nu. Eram un intrus şi ştiam să manevrez banii.

— Aţi organizat mereu săpături foarte mari, cu sute de colaboratori. Ca şi ultima, la care am participat şi eu.

— Da, încuviinţă Wilford-Smith. Aceasta a fost mai degrabă una restrânsă.

— Nici nu vă cunoşteam atunci, nu auzisem niciodată de dumneavoastră. Yehoshuah Menez a fost cel care mi-a făcut rost de un loc pe şantierul arheologic. Cred că prima dată, când am schimbat mai mult de două cuvinte, a fost atunci când am făcut descoperirea în Zona 14. Stephen se lăsă pe spate şi se aşeză picior peste picior. Ştiţi despre ce m-am mirat mereu în anii care au urmat?

Profesorul cu părul alb ridică doar întrebător din sprâncene.

— Aţi ştiut practic imediat despre ce era vorba, continuă Stephen. Aţi coborât la mine, aţi văzut învelişul de plastic cu instrucţiunile de utilizare în interior şi v-a fost imediat clar că aveam de-a face cu ceva senzaţional. Vreau să spun că la mine a durat câteva zile, până am înţeles aceasta. Chiar şi el - Stephen îl indică pe Eisenhardt, care stătea tăcut lângă el - nu a înţeles atât de repede. I-a venit destul de rapid ideea că ar trebui să fie scheletul unui călător în timp. Dar ce însemna aceasta - şi anume că acea cameră video căreia îi aparţinea ghidul de utilizare trebuia să existe undeva acolo - nu s-a prins decât atunci când i-a spus Kaun. Şi acestuia nu i-a venit, precis, singur ideea.

Wilford-Smith ridică mâna într-un gest, ce părea că zice: „Vă rog să mă scuzaţi că sunt aşa de inteligent”.

— Poate ar trebui să mă apuc acum la bătrâneţe să scriu science-fiction.

— Şi ştiţi ce ciudăţenie a mai povestit domnul Eisenhardt? continuă Stephen. El mi-a povestit că în discuţiile interminabile care au avut loc aţi lăsat de la început impresia că sunteţi foarte detaşat. Cu cât dura mai mult totul, cu atât păreaţi să fiţi afectat mai puţin. Ciudat, nu?

Bătrânul se lăsă pe spate în fotoliul său.

— Vreţi să ajungeţi undeva, Stephen, constată el calm. Sau mă înşel?

— Într-adevăr, încuviinţă Stephen înverşunat. Sunt pe cale de a dezlega toate capetele neterminate ale poveştii. Mai există un detaliu pe care mi l-a povestit domnul Eisenhardt. Un detaliu aparent neînsemnat, dacă e privit separat. În acea dimineaţă, după fuga mea din tabără, v-aţi dus dis-de-dimineaţă în sala de şedinţe, în care fuseseră aduse toate obiectele din cortul meu şi v-aţi uitat pe laptopul meu la paginile de internet stocate, în care erau descrise camerele video din seria MR. Domnul Eisenhardt a venit alături de dumneavoastră şi amândoi aţi vorbit despre faptul uimitor că acest călător în timp luase o MR-01 în trecut, şi nu modelul mai performant şi mai robust MR-02. Vă amintiţi?

— Vag, recunoscu Wilford-Smith.

— Sunt sigur că vă mai amintiţi exact. Sunt sigur că în acea dimineaţă v-aţi notat adresa şi numărul de telefon de la firma Video World Dispatcher de la care proveneau aceste pagini. Vocea lui Stephen căpătase un ton grav. Pentru că aşa a făcut întâmplarea, ca această firmă, care-şi are sediul nu departe de locul unde studiez eu, să fie unul din clienţii mei. Eu intru şi ies de acolo şi cu computerele lor fac ce vreau. Şi acum cinci săptămâni am găsit într-o bază de date o înregistrare pentru o comandă de achiziţionare pe numele dumneavoastră, profesore Wilford-Smith.

Profesorul Wilford-Smith nu spuse nimic. Stătu doar aşa, privindu-l fix pe Stephen, iar ochii săi căpătaseră deodată o strălucire ciudată.

— În acesta bază de date, continuă Stephen nemilos, sunt consemnate data şi ora comenzii. Am calculat de mai multe ori şi am aflat că sunteţi un om al deciziilor rapide.

Calculând diferenţele de fus orar între Israel şi coasta de est americană, nu aţi aşteptat, după închiderea laptopului meu, nici măcar o jumătate de oră, până să sunaţi la Video World Dispatcher. Ştiţi că aţi fost unul dintre primii? Şi ştiţi că, dintre miile de persoane din toată lumea, care au făcut comanda, sunteţi singura care a comandat un player, dar nu o cameră?

Vocea fostului conducător de şantier arheologic sună pentru prima dată răguşită:

— Şi ce concluzie trageţi de aici?

— Da, asta m-am întrebat şi eu. Săptămâni în şir m-am întrebat: „Stephen, ce concluzie trebuie să tragi de aici? Ce înseamnă asta?” Şi am cercetat mai departe. În sfârşit, am găsit la Sony un suflet plin de solicitudine care mi-a putut spune că un domn Wilford-Smith din Anglia ar fi fost încă din 1969 pe lista de trimitere a materialelor promoţionale şi cele cuprinzând noile apariţii în domeniul tehnicii video. De-abia acum doi ani şi jumătate a venit o cerere că dorea să fie şters din programul de distribuţie. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu s-a realizat.

Arheologul bătrân doar încuviinţă din cap.

— Bineînţeles că se poate explica şi acest detaliu, recunoscu Stephen. Sigur. Ce este aşa anormal în faptul că un om de ştiinţă se interesează de tehnică video? Din contră, e de aşteptat. Totuşi, nu aţi făcut niciodată înregistrări video ale săpăturilor, nici nu aţi pus pe nimeni să filmeze.

— Tehnica nu era încă destul de robustă pentru aceasta, opina profesorul neconvingător.

— Asta poate să fi fost aşa în anul 1969. Dar nu mai este valabil pentru ultimii zece ani.

Wilford-Smith oftă, lăsă să-i cadă mâinile zbârcite în poală şi-l privi pe Stephen îngândurat.

— Ce credeţi? întrebă el.