— Eu nu aş numi-o teorie. Am o poveste. O altă poveste, accentua Stephen şi simţi din nou cum un curent de certitudine îi străbătea corpul, căruia îi simţise atât de mult timp lipsa.

Venise aici cu frica de faptul că bătrânul om de ştiinţă ar fi putut spune ceva, ce avea să distrugă povestea sa, să aducă un argument la care nu se gândise şi care ar fi răsturnat toată logica sa de deducţii. Dar asta nu avea să se petreacă. Nu mai avea să se petreacă. În poveste este vorba despre un tânăr soldat britanic, care a fost staţionat în Palestina în 1947 şi 1948, în timp ce Naţiunile Unite au discutat planul de a permite evreilor să-şi întemeieze un stat propriu. E o perioadă zbuciumată, dar soldatul găseşte timp şi ocazii să se plimbe prin ţară, să adune impresii şi amintiri. Acest soldat eraţi dumneavoastră, domnule profesor.

— Da, încuviinţă acesta. Am fost staţionat atunci în Palestina.

— Pe 15 mai 1948, aţi plecat cu trupele britanice din Israelul proaspăt întemeiat, v-aţi întors în Anglia, aţi plecat din armată şi aţi ales o slujbă obişnuită în industria textilă. V-aţi căsătorit, aţi adus copii pe lume şi aţi făcut o carieră respectabilă. Timp de douăzeci de ani aţi dus o viaţă discretă. Dar apoi trebuie că s-a întâmplat ceva. Întrebarea este: ce?

— Nu mi-a mai ajuns să am o viaţă discretă, oferi Wilford-Smith o explicaţie. În ziua de azi aşa ceva se numeşte criza vârstei a doua.

Stephen clătină din cap.

— Nu. Povestea mea decurge altfel. Povestea mea spune că, printre multele suveniruri pe care le-aţi adus cu dumneavoastră din Ţara Sfântă şi le-aţi depozitat toţi aceşti ani în vreo cutie sau ladă, trebuie să fi fost un obiect despre care nu ştiaţi ce este. Ce s-a petrecut apoi peste douăzeci de ani, deci prin anii 1960, a fost apariţia casetofoanelor şi vânzarea lor în cantităţi greu de apreciat. Atunci când aţi văzut prima casetă cu muzică, trebuie că v-a venit în minte ciudatul fleac adus din Palestina. La un moment dat, l-aţi scos din nou la iveală şi aţi constatat că exista o oarecare asemănare. Între timp aveau sens şi cele patru litere ce erau imprimate pe el: „Sony” - aceasta era firma japoneză care îşi făcea loc în forţă pe pieţele lumii. Ce mister! Pesemne, v-aţi gândit luni sau ani de zile la ce ar fi putut să însemne asta. Oricine altcineva s-ar fi dus cu chestia neagră şi pătrăţoasă la oamenii de ştiinţă şi ar fi pus să cerceteze acea chestie, dar, cumva, nu v-a venit aşa ceva în minte. Aţi făcut totul pe cont propriu. Aşa v-a descris de fapt aproape fiecare persoană pe care am întâlnit-o şi care vă cunoştea dinainte: un tip ce face totul pe cont propriu. Aţi cântărit mereu toate posibilităţile, chiar şi cele mai aparte, aţi eliminat în buna tradiţie a lui Sherlock Holmes cele imposibile şi de-a lungul anilor, în care au apărut cele mai rudimentare videorecordere, aţi dezvoltat teoria dumneavoastră, îmi imaginez că materialul a fost cel care a dat impulsul decisiv. Acel fleac, de fapt un mic suvenir pe care l-aţi adus, era alcătuit din material sintetic, aceasta v-a devenit limpede atunci când l-aţi luat din nou în mână - dar v-aţi amintit că atunci, în 1948, nu aţi ştiut din ce material era alcătuit obiectul cu pricina. Pentru că acest fel de material sintetic nu exista pe vremea aceea. Această constatare v-a condus la un moment dat la ideea că ar putea fi vorba de o călătorie în timp. Era uşor de presupus că în cazul descoperirii dumneavoastră era vorba de un fel de înregistrare, probabil o înregistrare video şi, pentru că acel călător în timp nu o luase înapoi în viitor, trebuia pornit de la premisa că o călătorie în timp spre trecut nu putea fi înfăptuită decât ca un drum cu sens unic. Singurul mod prin care aceste înregistrări puteau fi trimise din trecut în viitor era să fie depuse în locuri ascunse, unde foştii contemporani le-ar fi putut dezgropa. Pentru ce să faci un asemenea sacrificiu? Despre această întrebare nu trebuie să te gândeşti decât cinci minute, până să-ţi vină ideea lui Isus din Biblie. Obiectul pe care l-aţi găsit trebuia să fie o înregistrare video cu Isus. Era prost însă că nu exista nici un aparat pentru a face această înregistrare vizibilă şi, aşa cum stăteau lucrurile, dacă studiaţi prospectele pe care vi le trimitea Sony cu regularitate, nu avea să apară încă mult timp de atunci încolo un asemenea aparat. Dar la un moment dat v-aţi prins pesemne că trebuia să existe cel puţin un asemenea aparat, dacă teoria dumneavoastră era corectă, de cel puţin două mii de ani, şi anume: camera video a călătorului în timp. Aflaserăţi între timp că, din motive tehnice, un asemenea aparat trebuia să conţină şi un mecanism de redare, cu care se putea vedea ceea ce se înregistrase. Cu alte cuvinte, dacă găseaţi camera călătorului în timp, puteaţi vedea înregistrarea, despre care eraţi convins că avea să-L arate pe Isus. Acesta era adevăratul motiv pentru care v-aţi apucat la vârsta de patruzeci şi doi de ani să studiaţi arheologia şi apoi să vă întoarceţi în Palestina. Nu aţi făcut-o pentru că vă interesa arheologia. Singurul motiv era: voiaţi să găsiţi camera video.

Profesorul Wilford-Smith nu spuse nimic. Stătea acolo, cu capul ridicat pe gâtul zbârcit şi un zâmbet imperceptibil i se contura în jurul buzelor.

— De aceea aţi întreprins mereu săpături atât de vaste, continuă Stephen. De aceea era mai importantă cantitatea decât calitatea şi de aceea aţi publicat atât de puţin. În realitate, nu vă interesa arheologia decât secundar. Ce vă interesa era camera. Şi doar din acest motiv aţi putut să acţionaţi atât de repede când am găsit instrucţiunile de utilizare. Nu trebuia să vă gândiţi întâi ce însemna asta, pentru că vă gândiserăţi deja de zeci de ani la totul. Ştiaţi pur şi simplu că eu am găsit ceea ce