Undeva pocni o cracă. Ciorile de pe crăci îşi luară zborul care încotro.

— Acesta a fost cu adevărat motivul din fundal. John Kaun căuta filmul video, dumneavoastră din contră aţi căutat tot timpul doar camera. Chiar şi atunci când aveau loc săpăturile de la Bet Hamesh, informaţiile pentru clienţii Sony nu conţineau încă nici o aluzie la sistemul MR. Existau doar zvonuri în cercurile celor avizaţi. Atunci când aţi aflat că aparatele respective aveau să iasă în doar trei ani pe piaţă, v-a scăzut interesul în căutarea camerei, iar după ce aţi comandat playerul, s-a stins de tot. Pe când noi toţi alergam ca nişte nebuni de colo-colo, dumneavoastră trebuia doar să aşteptaţi, pentru că aveaţi deja unul din cele trei filme video cu Isus. Timp de treizeci de ani întorseserăţi fiecare piatră din Israel în căutarea camerei; puteaţi aştepta fără probleme încă trei ani. Stephen se aplecă în faţă. Ştiu că playerul dumneavoastră v-a fost livrat acum două săptămâni. Am venit pentru că vreau să văd filmul video.

*

Stephen aşteptase contraargumente, cel puţin un clătinat din cap plin de milă sau afirmaţii de genul că ar avea prea multă fantezie sau că citea romanele greşite. Şi, dacă era să fie cinstit, teoria sa i se părea în acel moment, după ce o expusese în încăpere şi nu rămăsese decât o tăcere încordată, aproape şocantă, că era mult prea excentrică. Un fel de corespondent arheologic al paranoiei OZN-urilor.

Dar profesorul Wilford-Smith nu râdea şi nu încerca să-l facă de râs. Stătea de ceva timp acolo şi-l studia cu un zâmbet fin, aproape binevoitor, cu care-l ascultase tot timpul. Apoi se ridică, cu greutatea specifică vârstei sale şi spuse simplu:

— Bine. Veniţi cu mine.

Eisenhardt, a cărui engleză după propria recunoaştere ruginise în continuare în ultimii ani şi care tăcuse din această cauză tot timpul, având probabil chiar dificultăţi să urmărească toată conversaţia, sări ca ars.

— O clipă! strigă el. Asta înseamnă că Stephen are dreptate cu teoria sa?

Arheologul cu părul alb încuviinţă calm:

— Da. Exact aşa a fost.

Îl urmară în biroul său, cum îl urmează oile pe păstor. Acolo se afla televizorul, un model mare şi costisitor, iar deasupra un videorecorder obişnuit, iar pe acesta o cutie neagră, subţire ce arăta elegant: MR.S, aparatul de redare pentru sistemul cel nou. În jurul acestora se aflau rafturi, umplute până la refuz cu cărţi, manuscrise şi descoperiri, mici vase din ceramică sau statuete. Două uşi subţiri cu geam dădeau spre terasă. Pe peretele dintre ele atârna o hartă a Israelului - după cum erau marcate graniţele era o hartă destul de veche, pe care erau lipite însemne colorate, în locurile unde organizase săpături profesorul Wilford-Smith.

— În anul 1947 au fost găsite, după cum ştiţi, manuscrisele de la Qumran, începu el să povestească în timp ce plasa scaune sub fereastră. Auzisem despre aceasta. Istoria mă fascina - vedeţi că probabil o oarecare înclinaţie spre arheologie dormita de atunci în mine şi am reuşit la un moment dat să realizez o călătorie la Ierihon, pentru a mi se arăta de către un ghid beduin peştera în care au fost descoperite. În favoarea mea nu pot decât să adaug că aveam pe vremea aceea douăzeci de ani şi ceva, zâmbi el, şi o naivitate corespunzătoare vârstei. Există acolo în munţi sute de peşteri, iar ghizii şi le împărţiseră în mod egal între ei. În funcţie de ghidul pe care-l nimereai, vedeai altă peşteră, singura adevărată, bineînţeles.

Îi invită să se aşeze.

— Ghidul meu de atunci era lacom şi devenea amabil dacă se simţea bine plătit. După ce i-am dat încă o bancnotă, m-a lăsat să cercetez peştera pe cont propriu şi, în timp ce el stătea la intrare şi îşi fuma ţigara împuţită, eu am găsit într-o peşteră alăturată, într-o crăpătură, o amforă ciobită, dar încă întreagă. Când am ridicat cioburile, am găsit înăuntru un pachet mic, o boccea unsuroasă şi mânjită pe care am luat-o, în naivitatea mea, drept un papirus. În fond era destul de nespectaculoasă - am răscolit-o un timp, dar nu am găsit nimic în continuare, mi-am împachetat descoperirea într-o batistă mare, am băgat-o în buzunar şi apoi am plecat.

Wilford-Smith se duse la un sertar, din care scoase o cutie mică de metal, o fostă cutie de fursecuri.

— Când am ajuns înapoi şi mi-am privit descoperirea la lumina zilei, mi-a fost clar că era vorba de o pânză de in simplă, îmbibată cu o substanţă răşinoasă. Mi-am petrecut zile întregi cu îndepărtarea fiecărui strat şi în final am găsit în interior acest obiect. Deschise capacul cutiei şi scoase afară o casetă MR plată şi neagră. Ca şi cum n-ar fi fost nimic deosebit, o întinse lui Stephen. Aţi avut dreptate, mult timp n-am ştiut ce este. Am considerat că materialul ar fi o piatră semipreţioasă şi, pentru că erau gravate litere latine, am crezut că este o podoabă romană.

Cu trei săptămâni în urmă, Stephen ţinuse în depozitul lui Video World Dispatcher, pentru prima dată, o casetă MR în mână.

Aceasta de aici arăta la fel: o structură plată, pătrată, din plastic negru, ce se simţea grea în mână şi care nu zăngănea asemenea casetele video anterioare. Într-o parte avea găuri misterioase şi spaţii dreptunghiulare, dar nu prezenta de jur împrejur nici o deschidere. Mediul de stocare propriu-zis, o placă din siliciu tratată special, era inaccesibilă din exterior.

Această casetă era zgâriată puternic şi pe partea cu logoul Sony, prezenta o bucată ruptă, ce fusese lipită ulterior cu grijă, în acelaşi loc, cu o bandă adezivă. Nu putea fi luată drept nouă, tocmai ieşită din fabrică, dar era de asemenea greu de crezut că avea o vechime de două mii de ani.

O întoarse nehotărât în mâini. Acum că această căutare ajunsese, după toate aparenţele, la un final, simţea un gol ciudat în el. Aceasta era deci ceea ce căutaseră atât de arzător. Sau, în orice caz, ceva asemănător. Acum că o ţinea în mâini, părea că devenise, într-un fel ciudat, fără importanţă. De parcă ar fi fost mai important să caute decât să găsească.

— Trebuie să mai fac o mărturisire, îi întrerupse profesorul gândurile.