Stephen ridică privirea. Îl lăsă pe Eisenhardt să-i ia caseta din mână.

— Experienţele mele din domeniul economic erau adesea foarte utile şi cine a supravegheat odată în viaţa sa două sute de ţesătoare şi tricoteze, aceluia i se va părea organizarea unor săpături ca o plimbare în parc, continuă Wilford-Smith. Dar toate aceste lucruri nu au fost hotărâtoare, cel puţin nu întotdeauna. La ceea ce am recurs în situaţii dificile, a fost bucăţica ce s-a rupt din partea din faţă.

— Poftim? întrebă Eisenhardt consternat.

— Nu am avut atât de mulţi sponsori cum se spune mereu. Am avut sponsori răbdători şi dispuşi să plătească - mai întâi Universitatea din Barnford, apoi mai târziu, după o serie de episoade mai scurte, pe John Kaun. Lui doar i-am arătat această bucăţică şi l-am asigurat sus şi tare că am găsit-o în Palestina în 1947, din care am dezvoltat apoi aproximativ teoria care ne este astăzi cunoscută tuturor.

— El ştia deci că dumneavoastră căutaţi în Israel o cameră video, spuse Stephen. Dar el nu ştia că aveţi deja caseta video ce se potrivea la ea.

— Exact. Mi-era clar că cineva precum Kaun ar fi făcut ca aceasta să fie cercetată imediat de oameni de ştiinţă. Şi eu nu voiam acest lucru.

— Pentru că vă era frică să nu declanşaţi - Eisenhardt căută cuvântul potrivit - un paradox temporal!

Arheologul îl privi cu o expresie mirată a feţei, ce trăda mai mult decât orice cuvinte că nu-i venise niciodată ideea aceasta.

— Nu, spuse el, clătinând din cap, îmi era teamă că înregistrarea putea fi distrusă.

— O! făcu scriitorul.

Stephen luă din nou caseta asupra sa şi studie bucăţica ce cuprindea tocmai înscrisul. Cu înfiorare constată că sub logoul firmei era scris cu litere mai mici: MR-VIDEO SYSTEM. Pe casetele pe care le văzuse, nu scria nimic asemănător. Şi credea că-şi aminteşte faptul că la aceste casete nu existau anumite locaşuri într-o parte.

— Caseta era intactă când am găsit-o. Eu am desprins singur bucata astfel, pe de o parte, pentru că voiam să văd cum arăta interiorul - nu spunea mai nimic privit cu ochiul liber - iar, pe de altă parte, să câştig un sponsor pentru intenţiile mele. Observă privirea lui Stephen. Dar inscripţia este altfel. Cred că tipul acesta de casetă nu este încă pe piaţă.

— Aceasta este dovada că provine cu adevărat din viitor. Totuşi...

— Da.

— Poate fi vizionată? întrebă Stephen temător. Profesorul i-o luă din nou din mână şi se duse cu ea la video pentru a o introduce în aparat.

— Din fericire, da.

— Şi?

— Lăsaţi-vă surprinşi, spuse arheologul misterios, în timp ce aprinse televizorul şi se retrase cu telecomanda pe scaunul său. Pur şi simplu lăsaţi-vă surprinşi.

41

Peter Eisenhardt, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, tatăl a doi copii, de profesie scriitor, trăi în după-amiaza aceea cea mai mare dezamăgire a vieţii sale. Fusese surprins atunci când Stephen Foxx îl căutase după atâta timp - cum era de altfel mereu surprins când cineva îl suna aşa, pur şi simplu. La început, americanul îi pusese câteva întrebări legate de aventura de demult din Israel şi el răspunsese la ele, în măsura în care-i permiseseră cunoştinţele sale de limbă engleză şi capacitatea de a-şi aminti. În zilele şi săptămânile ce urmaseră, Foxx sunase din nou şi din nou, mereu politicos, niciodată insistent, şi îi prezentase ipotezele sale. Cu o fascinaţie crescândă, urmărise cum Stephen adunase faptele mici, aparent secundare şi apoi trăsese nişte concluzii brici. Atunci când se contură că profesorul Wilford-Smith era probabil în posesia, de zeci de ani, a unei casete video, până atunci de nevizionat, din recuzita unui călător în timp, o senzaţie pusese stăpânire pe el, ceva ce semăna cu o febră şi-l făcu să simtă brusc ce simţiseră acei oameni cândva cuprinşi de febra aurului. Da, chiar şi el suferise de asta, fără să fie conştient, de rezultatul dezamăgitor al vânătorii după camera video. Ceea ce se petrecuse nu avea voie să se petreacă. Faptul că văzuse apărând, în aceste succesiuni de idei îndrăzneţe, ideea că nu era totul pierdut definitiv părea să fie o promisiune ce spunea că, în final, dreptatea va învinge.

El dorise să fie acolo. În ciuda calendarului său plin cu termene şi a contului său bancar, îşi părăsise biroul la care scria şi rezervase un zbor spre Londra, pentru a se întâlni acolo cu Stephen Foxx, venind din SUA. Din surse neştiute, Foxx aflase că profesorul Wilford-Smith, care se retrăsese din cercetarea activă şi călătorea mai mult ca înainte, avea să se afle în acea dimineaţă acasă. Închiriaseră o maşină şi cumpăraseră o hartă şi apoi plecaseră spre Barnford. Eisenhardt preluase postul copilotului şi-l lăsase pe Stephen la volan, care se descurca uimitor de bine cu circulaţia pe partea stângă.

Şi acum-asta...!

Mai întâi dansară peste ecran doar linii colorate, ce aminteau de jocuri de lumini, care se puteau observa pe un CD atunci când se ţinea în lumină şi se mişca încoace şi încolo.

— S-au păstrat doar aproximativ douăzeci şi cinci de minute, explică profesorul. Poate că înregistrările nu sunt atât de durabile cum se spune.

Cu timpul se contura o imagine mişcată, filmată de un amator. Un peisaj, ce putea fi Palestina sau Grecia, fără caracteristici deosebite. Oameni care purtau haine aspre, fără podoabe. În sfârşit, camera se îndreptă asupra unui bărbat cu păr lung şi ondulat, o faţă subţire şi un nas conturat puternic, ce arăta şi în rest uimitor de asemănător cu imaginile cu Isus, răspândite prin biserici şi pe icoane. Stătea cu nişte bărbaţi la masă şi mânca ceva, iar în jurul lor se afla un grup pestriţ de oameni.

Eisenhardt îşi încruntă supărat fruntea. Unde duceau toate astea? Sperase să vadă predica de pe munte sau hrănirea celor cinci mii sau cum mersese Isus pe apă. Sau iar la acest gând îi trecu un fior pe spate - chiar crucificarea. Pentru zborul său spre Londra îşi luase vechea, nefolosita Biblie ce o primise la confirmarea sa şi citise încă odată în evanghelii şi se întrebase ce filmase călătorul în timp