din toate aceste evenimente legendare. În orice caz, fusese singurul care ştiuse exact ce avea să se petreacă şi se putea aştepta ca timpul de înregistrare ce-i stătea la dispoziţie să-l împartă corect.

Dar acest om nu avusese ceva mai bun de făcut decât să-L filmeze pe Isus - un probabil Isus, cum mânca şi cum bea şi cum conversa cu oamenii care stăteau cu El la masă?

Scriitorul se lăsă pe spate şi-şi încrucişa braţele în faţa pieptului. Era caraghios. Şi pentru ce întregul efort? Simţi cum i se lasă pe umeri, pe piept şi pe întreg corpul o dezamăgire scârboasă, grea precum plumbul; se simţea ca atunci când îi făcuse primei sale prietene mai importante o cerere în căsătorie şi ea îl respinsese.

„Asta nu e adevărat, se gândi el, profesorul ne păcăleşte din nou.”

*

Lui Stephen Comelius Foxx, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, necăsătorit, născut în Maine, SUA, student la Facultatea de Economie Naţională şi propietarul unei firme de software, această dimineaţă în Banford, din Sudul Angliei, îi schimbase întreaga sa viaţă.

Atunci când videorecorderul porni zumzăind, privi fix doar ecranul televizorului şi se întrebă cum de nu simţea nimic, nici un triumf, nici o aşteptare încordată şi plăcută, nimic. Stătea acolo pur şi simplu şi privea fix, de parcă nici nu ar fi aparţinut acelui loc. Toate aşteptările şi închipuirile sale ce-i făcuseră sângele să fiarbă în ultimele săptămâni dispăruseră, devenind de negăsit, căzând de pe el precum petalele unei flori ofilite. Dacă simţea efectiv ceva, atunci era tristeţea că întreaga căutare se terminase. Acum însemna că trebuie să-şi caute un nou ţel demn de urmărit şi apoi încă unul şi încă unul şi asta avea să continue tot aşa mai departe. Era o tristeţe ciudată, adâncă, ce-l făcea pasiv şi greoi. În fond nici nu mai dorea să vadă filmul.

Cuvintele stareţului îi veniră din nou în minte, acele cuvinte pe care i le spusese acesta în catacombele mănăstirii din Negev despre obiectul sfânt pe care ei îl numeau „oglinda”. „Se spune că acela care se uită în ea nu mai este acelaşi după aceea. Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un om pentru totdeauna.” O panică sălbatică se ridică în el când se gândi la asta şi la fugă, la deşert, la luptele încrâncenate... Îi era frică, asta era de fapt. Avea deodată o frică incredibilă să vadă înregistrarea.

Dar rămase aşezat.

Când se limpeziră dungile colorate, iar imaginea deveni mai clară, se arătă un peisaj luminos, aşa cum îşi amintea din Israel, doar că mult mai verde şi mai suculent. Camera, ţinută cam la înălţimea stomacului, se mişca sălbatic încoace şi-ncolo, arătând bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în haine antice, preponderent gri şi maronii. Era unul din aceşti oameni Isus? Şi dacă da, care din ei?

Camera fu plasată pe o masă, iar imaginea mişcătoare se linişti. Apoi urmă o mişcare mult prea rapidă, atunci când fu îndreptată spre altă direcţie. Amfore şi pahare erau luate din cadru astfel că se eliberă câmpul vizual spre un bărbat care stătea în capătul mesei şi mânca. Şi care ridică privirea exact în acel moment, spre un punct peste cameră, probabil spre cel care o purta şi care o îndreptase spre el, apoi direct spre obiectivul camerei, astfel, de parcă ar fi ştiut exact ce se petrecea acolo.

Aceşti ochi... Stephen îşi ţinu speriat respiraţia. Erau ochi mari şi negri, ca nişte fântâni adânci, ca nişte abisuri. Putea să te apuce ameţeala dacă priveai spre ei. Într-un fel de nepătruns, acest bărbat era perfect prezent în ceea ce făcea şi în acelaşi timp nu era din această lume. El rupse pâinea, o cufundă într-un castron şi o mâncă; fiecare dintre mişcările lui erau de o măreţie copleşitoare.

Aşa ceva nu mai văzuse niciodată. Ceva iradia din acest bărbat, chiar şi din imaginea sa din televizor, chiar şi peste prăpastia a mii de ani.

„Indiferent ce se putea vedea în asta...”

Şi apoi vorbi. Vorbi cu oamenii care stăteau cu El la masă şi-L priveau timizi, cu siguranţă mişcaţi de acelaşi lucru pe care Stephen îl simţea în acel moment şi ceea ce ar fi numit el putere dumnezeiască, dacă ceva în sinea sa nu s-ar fi împotrivit, deşi se apropia cel mai mult de realitate. Vocea Sa era caldă şi profundă şi vorbea bine modulat, aproape de parcă ar fi avut o bucurie profundă să formeze cuvintele şi să le pronunţe, ca şi cum ar fi savurat fiecare cuvânt în parte care-I ieşea de pe buze. Suna de parcă vorbea însuşi pământul sau universul nesfârşit sau oceanul sau tufişul arzând. Şi în timp ce asculta, ochii Săi de nepătruns poposiră asupra celui care vorbea, ascultau fiecare cuvânt cu o intensitate care părea să fie în stare să sculpteze ceea ce se spunea în însăşi scurgerea timpului.

„Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un om pentru totdeauna.”

Simţea acest lucru. Ca o căldură care urca în el, de-a lungul coloanei, pătrunzându-i membrele, în fiecare celulă a corpului, pentru a-i inversa, a-i schimba polaritatea într-un anume fel şi totul pornea de la acest bărbat pe care-l vedea acolo. Gândurile sale se roteau ca tornade sălbatice, nu înţelegeau nimic, o luară razna, se agitau ca nişte animale disperate care se zbăteau neajutorate în cuşti, în jurul cărora izbucnise focul. „Precum o emanaţie radioactivă”, se gândi el din nou şi din nou. Precum o radiaţie radioactivă, doar mai tare, doar mai puternică. Nu exista protecţie în faţa acesteia - indiferent ce ar fi fost. Ardea în el anumite lucruri şterse şi impregna pentru eternitate altele. Precis nu era o închipuire; dacă i s-ar fi pus în acele minute un termometru sub limbă, ar fi arătat fără îndoială că avea febră.

Deodată ştiuse de ce trebuia crucificat acest bărbat. Probabil că trezise în ei o frică abisală. În faţa prezenţei Sale, viii se simţeau ca şi morţi şi probabil că-L urâseră pentru aceasta. În faţa autorităţii Sale fireşti, trebuie că se simţeau caraghioşi cu instituţiile şi funcţiile şi rangurile lor şi aceasta îi rănise profund.

Dar Biserica, ce se