raporta la El - Stephen crezu că se sufocă, atât de mari şi de adânci erau profunzimile înţelegerii ce se deschidea în faţa sa, pas cu pas - Biserica îi făcuse mult mai mult rău decât înalţii preoţi evrei. Mesajul Său, emanaţia Sa, întreaga Sa fiinţă era vie, era afirmare, era plenitudine, dar preoţii Săi îl aleseseră tocmai pe Isus cel mort drept icoana lor, pe cel crucificat, un simbol al faptului că omenirea refuzase un dar nepreţuit. Şi de atunci predicau negarea vieţii, îi refuzau plenitudinea, predau renunţarea şi asceza, întorceau totul şi orice în exact opusul său.

Şi el înţelese, da. Înţelese cât de mult mai simplu era să divinizezi pe cineva după moartea sa. Simţea că trebuia să fie cineva divinizat, dacă rataseră în timpul vieţii întâlnirea cu El şi simţea că fusese ratată întâlnirea aceasta, înţelese că-l ridicaseră la rang de Dumnezeu, pentru a nu mai fi un pericol, pentru că provocarea pornită de la El - provocarea adresată fiecărui om: aceea de a fi! - fusese interzisă, pentru a fi dat uitării faptul că existase vreodată o provocare. De aceea se deplasase întregul centru de greutate de la viaţa Sa spre moartea Sa. Totul se învârtea în jurul morţii Sale. În ceea ce fusese transmis, viaţa Sa fusese doar o pregătire pentru moartea Sa, iar minunile ce i se atribuiau - pentru că minunile pe care le realizase într-adevăr la fiecare pas, cu fiecare cuvânt şi fiecare mişcare, nu puteau fi suportate - erau doar dovezi necesare pentru a demonstra natura sa divină, pentru faptul că era altfel decât orice alt om. Pentru că aceasta trebuia demonstrat, altfel oamenii trebuiau să se transforme, în loc să se păcălească cu divinizarea şi veneraţia, pentru a se sustrage responsabilităţii. Fusese transmis pentru că, după cum era relatat în evanghelii, totul se rezuma la această moarte, ce fusese o ratare catastrofală a oamenilor, un fel de act de laşitate, şi pentru a evita această realitate, se ţesuse o mitologie în jurul Său, trebuiseră să rescrie crima, transformând-o într-o moarte a sacrificiului.

Şi astfel fusese totul întors şi ciuntit. Stephen simţea cum îi curg pe obraji lacrimi fierbinţi şi sărate şi se simţi nespus de uşurat, dintr-odată eliberat dintr-o închisoare psihică, în care fusese închisă o parte a vieţii sale, fără măcar să bănuiască.

Pentru că, recunoscu el plin de tristeţe, acesta era adevărul: acest bărbat ar fi trebuit să trăiască mult, mult timp.

Şi totuşi, doar vederea acestor imagini era ca o binecuvântare. Să vadă că erau posibile, o asemenea putere şi o asemenea graţie, o asemenea vivacitate şi dragoste copleşitoare... da, exact, asta era: acest bărbat era atât de plin de iubire, încât ea se revărsa atingând, transformând şi fermecând totul din jurul său, o iubire ce nu avea nevoie de un obiect, o iubire pentru viaţă, pentru cer şi pentru pământ, o iubire necondiţionată, generoasă, înflăcărată ca un foc. Fiecare secundă în care-l privea sătura o foame în sufletul său, de care suferise întreaga viaţă, fără să fie conştient de aceasta, pentru că nu cunoscuse niciodată altceva. Această foame - din nou o revelaţie, din nou un abis ce se deschidea - aceasta fusese cea care-l mânase cu o putere disperată, aflată în spatele oricărei acţiuni pe care-o întreprinse.

„Se spune că cel care se uită în ea nu mai este acelaşi după aceea. Indiferent ce se poate vedea în ea, aceasta schimbă un om pentru totdeauna.”

„Da, se gândi el, da. Te rog, schimbă-mă. Lasă-mă să simt această pace, să am parte de acest Adevăr, deschide-mă pentru această dragoste.” Imagini îi trecură prin minte, amintiri despre goana după camera video şi se ruşina pentru atitudinea cu care condusese vânătoarea, această incursiune de pradă nesătulă, în care voia să fie primul, cel mai bun, cel mai deştept şi cel mai puternic, în care de fapt nu fusese vorba decât să fie mai bun într-o competiţie riscantă cu un gigant al succesului cum era John Kaun.

Luptă, mereu luptă. Să trăiască viaţa de parcă ar fi făcut război cu ea. Şi toate acestea... nici nu erau necesare!

El lăsă lacrimile să-şi urmeze cursul. Erau lacrimi de uşurare, lacrimi ale unei vieţi întregi.

Nu se petrecu nimic fantastic. Bărbatul mânca, discuta cu oamenii care-l înconjurau. Se aduse o fată bolnavă în faţa sa, iar el puse farfuria deoparte (cu o mişcare a mâinii atât de minunată şi grandioasă, încât Stephen ar fi dat pe ea toate baleturile din lume) şi se întoarse spre copilă, îi aşeză lin mâna pe cap şi apoi vorbi încet, abia perceptibil cu ea. Modul cum se priviră cei doi părea foarte intim şi foarte familiar. Apoi, după ce bărbatul o întrebase pe copilă ceva, aceasta din urmă începu să răspundă, zâmbind timid şi una din femeile care o priveau, poate chiar mama acesteia, presă pumnii strânşi în faţa gurii, ca pentru a-şi suprima un ţipăt: poate că fata fusese mută până atunci şi îşi regăsise vocea? Într-o agitaţie mare, copila fu luată din nou de acolo, bărbatului i se aduse slavă, iar acesta reuşi şi în acest moment să emane demnitate, dragoste şi smerenie, să primească recunoştinţa, fără să lase impresia că ar fi mândru de el; ridică încet vocea şi explică ceva cu vocea sa răsunătoare, dar în acelaşi timp caldă şi puternică, arătă spre cer şi privi la rândul său în sus, cu chipul plin de recunoştinţă, astfel încât cei din jur tăcură cutremuraţi.

Mai târziu se ridică, mulţumi gazdelor din suflet şi plecă apoi cu cercul de însoţitori peste un deal mic în jos şi, fără să pară ezitant sau încet, calcă aşa de atent, că se putea spune că dezmierda pământul cu picioarele. Fiecare dintre mişcările sale era atât de perfectă precum mişcările stelelor pe cer. Fiecare cuvânt pe care-l spunea era un cântec, era un sunet perfect.

Dar cu nici unul dintre gesturile sale, nimic din atitudinea sa, nu spunea nici măcar o fracţiune de secundă: „Eu sunt Dumnezeu, iar voi nu sunteţi decât oameni”. Fiecare dintre gesturile sale şi întreaga sa ţinută anunţa neîncetat doar: „Priviţi-mă! Priviţi ce