— Ion?... Ei, ce vrea Ion?... A fost aici? o întrerupse bărbatul ștergându-și de pe obraji nădușeala frământată de praf.

— Ion... fost... Florica.... fost... Tâlhari... Omoară, omoară! gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecându-se de sughițuri.

— Bine, Savistă, bine... Lasă că știu... bine! făcu George liniștit.

De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se gândi mai bine la vorbele Savistei și se cutremură, căci deodată își aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci și pe care totuși a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?

„Apoi dacă-i așa, îl omor!... Amu nu mai iert... Îl omor!” își zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i ațâța sângele.

2

Doamna Herdelea nu voise să facă ceartă în fața oamenilor străini, în Sângeorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:

— Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai întruna că ieși la pensie. Se vede că ți s-a urât cu binele... Apoi de aceea ne-am căznit și am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu fața curată, să cauți singur sărăcia?

Ghighi era de aceeași părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cât privește că inspectorul cere să învețe pe copii numai ungurește, dăscălița răspunse prompt, potrivindu-și părerile după împrejurări, ca totdeauna:

— Ei și? Te încânți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea știe că suntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi când știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai poți mișca din loc... Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?

Herdelea însuși se simțea nenorocit că trebuie să se despartă de școală, dar totuși se rușina să spună chiar și acasă că inspectorul îl silește să iasă la pensie. Și de altfel mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai întâmpla ceva și nu va trebui să plece. De aceea amâna mereu și nu făcea petiția. Totuși, pe de altă parte, pentru orice eventualitate, răspândea și prin Armadia știrea că, față de persecuțiile tot mai crâncene ale ungurilor, se gândește să-i dea dracului și să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofșoru, la berărie, în gura mare:

— Prietene și frate! Mai bine să mori decât să fii călăul copiilor noștri!

Și fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câștigând simpatii amândurora și chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veșnic ca martor și care îngălbenea de indignare când venea vorba de inspectorul Horvat.

După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărât să-și scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dârză a dăscăliței care îi schimba tot planul. Doamna Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai temeinice.

— Uite pe Zăgreanu! știi bine, că tu mi-ai spus, cât a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca... Și cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l laudă toată lumea și-i prezice viitor mare!... Fiindcă așa și este!

Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul din Pripas, firește dacă are intenții serioase cu Ghighi. Pe când fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că-i e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguț, măcar că e numai învățător), doamna Herdelea zise neclintită:

— Lasă, nu te îngriji tu de el... Îi găsește lui loc inspectorul, că știi doar cât îl iubește și-l protejează...

Prin august, într-o după-amiază, Zăgreanu veni mai mișcat ca alte dăți, deși Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniță cu dânsul, să stea de vorbă. Și tânărul spuse îndată că sosește tocmai de la Bistrița și de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul inspector... Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.

— Mi-a spus multe, reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit... câte-n lună și stele... Mi-a făgăduit...

— Te are drag inspectorul, zise Herdelea liniștit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine... Numai să-ți dea o școală bună, într-un sat bun...

— Apoi vezi, domnule colega, da, da, bâlbâi tânărul. E greu... Nu știu când s-o putea... Da... Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul...

— Pripasul? făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.

— Da... adică... zice că dumneata n-ai să mai stai mult, că-ți trebuie odihnă, că ai servit destul... că... în sfârșit...

Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spună că inspectorul i-a poruncit să reamintească bătrânului învățător să trimită imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în niciun caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an școlar.

Herdelea rămase pierdut. Înțelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu și se simțea dureros rușinat.

— Adevărat, foarte adevărat, murmură apoi cu glas tremurat. Am servit destul, prea destul... N-am să mai stau... Nu, nu, fie liniștit inspectorul! Fii și dumneata liniștit...

În aceeași seară, după ce se culcă doamna Herdelea și Ghighi, el se așeză la birou și scrise până târziu de tot. Strică multe coale de hârtie și toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăsește pentru totdeauna școala