ani de când veneau la şedinţe; pentru ei oricine era în conducerea organizaţiei era bun, fiindcă nu venea el acolo fără să ştie partidul şi când nu mai era bun şi trebuia schimbat, tot partidul se îngrijea de asta, ca unul care ştia el mai bine cum stau lucrurile!...)

Şi în sfârşit uşa cancelariei se deschise şi Isosică ieşi singur şi anunţă reluarea şedinţei, toată lumea să se adune iar în bănci. Se apropie de Mantaroşie şi întrebă repede:

– Ce e cu Fântână?

– Nimic, zise Mantaroşie.

– N-a venit?

– Nu.

– Perfect! zise Isosică. Hai!

Şi intrară printre cei dintâi în clasă şi se apropiară de prezidiu, dar fără să se aşeze. Un minut mai târziu apărură şi cei trei, primul-secretar al regionalei, delegatul CC. şi Ghimpeţeanu. Până să se aşeze aceştia la locurile lor, Isosică se duse să închidă uşa, dar o închise şi pe cea dinafară dinspre curte.

– Bă, zise el, adresându-se unui om care şedea în pragul uşii de la intrare şi se uita pierdut cum plouă, al lui Leoaşcă, ţi-am mai spus să nu stai pe coridor când avem şedinţe de partid. Vreai să te dăm afară şi să punem un membru de partid în locul tău?

Speriat, omul închise uşa, dar Isosică ieşi după el pe pragul scării de ciment şi continuă:

– Unde e cheia?

– E la mine.

– Încuie uşa şi nu mai dai drumul la nimeni să intre, oricine ar fi! Spui că şedinţa a început de la orele cinci şi s-a terminat, acuma tovarăşul de la Comitetul Central trage concluziile. El a dat ordin să nu mai intre nimeni în sală şi să fie linişte! Scurt şi fără discuţie!

 

VIII

Şedinţa apoi reîncepu şi dimpotrivă, luând cuvântul Isosică, spre deosebire de Plotoagă, încremeni organizaţia de uimire prin hotărârea şi siguranţa cu care vorbi şi ceru sancţiuni, deşi până atunci el lăsase multora impresia unui om în orice caz foarte prudent şi care se cam ferea să fie drastic... I se dădu cuvântul îndată după începerea şedinţei şi vorbi puţin, intrând însă imediat în miezul problemelor. Că el nu era de părerea celor care au luat cuvântul aici şi l-au atins pe tovarăşul Dobrescu aşa, cu un fel de floricele care s-ar chema critică. Adică cum, după cele ce-a făcut tovarăşul Dobrescu, după greşelile săvârşite, asta era tot ce merita el din partea organizaţiei? Nu, zise el, astea erau fapte de statut menite să compromită acţiunile partidului în sânul ţărănimii, şi ei nu puteau trece pe lângă ele ca câinele prin apă! Să ridici ciomagul şi să loveşti un cetăţean în cap şi încă în numele „comitetului executiv”, cum strigase tovarăşul Dobrescu acolo pe arie, era o faptă incompatibilă cu calitatea de membru de partid. De altfel tovarăşul Dobrescu a mai ridicat el o dată goga la cineva, în timpul când partidul lupta împotriva secetei după război, când venise aici în sat, trimis de plasă, tovarăşul Niculae Moromete. El a urlat atunci să sară chiaburimea, în mijlocul cui se afla, şi l-au lovit să-l omoare pe tovarăşul Niculae; poate să spună aici care l-au văzut, Dănălache, Geacă şi alţi tovarăşi care mai ştiu. Asta n-ar fi fost nimic dacă tovarăşul Dobrescu ar fi declarat la intrarea lui în partid fapta săvârşită, partidul poate că l-ar fi iertat sperând în căirea lui.

– Dar el a minţit şi ne-a înşelat pe toţi. Iată de ce, după o matură gândire, propun să fie sancţionat tovarăşul Dobrescu, fără a se mai trece, conform statutului, prin toate treptele prevăzute, vot de blam şi vot de blam cu avertisment. Direct excluderea, tovarăşi, şi prin aceasta organizaţia se va curaţi şi se va întări şi mai mult.

Cei mai mulţi crezură, aşa cum povestiră mai târziu, că tot ce spusese şi avea să mai spună Isosică în cuvântul lui se hotărâse în pauză acolo în cancelarie şi că i se dăduse lui sarcina asta. De aceea ei strigară imediat că aşa era, trebuie dat jos Bilă, şi să fie scos pe loc din partid.

– Am fost eu de faţă când Bilă era să-l omoare pe tovarăşul Niculae, zise Geacă ridicându-se în picioare.

– Bine, zise primul-secretar al regiunii, o să iai dumneata cuvântul şi o să spui ce ştii.

Şi ceru linişte. Isosică îşi continuă apoi cuvântul spunând că cu regret trebuie să arate aici că nici tovarăşul preşedinte al comitetului executiv nu şi-a făcut datoria cum se cuvine, deşi a fost permanent îndrumat de tovarăşul Niculae Moromete din partea raionului de partid şi de tovarăşii de la sfatul popular raional. Tovarăşul preşedinte a mers tot timpul în coada maselor, lăsându-se influenţat de acele elemente neinteresate în predarea cotelor şi datoriilor către baza de recepţie. Una erau sfaturile şi îndrumările care i se dădeau şi alta era atitudinea tovarăşului preşedinte când lua contact cu acei cetăţeni recalcitranţi aflaţi sub influenţa chiaburilor. Tovarăşul preşedinte nu ştie ce e autocritica. În cuvântul lui nici n-a fost pomeneală. Toate acestea trebuie să aibă o cauză, altfel nu se explică atitudinea împăciuitoare a tovarăşului preşedinte faţă de greşelile săvârşite. Trebuie să se intre mai adânc în aspectele astea ale muncii comitetului executiv, el a arătat o parte din ele, dar mai sunt şi altele mai grave, deocamdată el se opreşte aici cu o privire autocritică din pricină că nici biroul organizaţiei n-a îndeplinit până la cap îndrumările tovarăşului Niculae, şi ale tovarăşului Ghimpeţeanu personal, ori de câte ori a fost cazul.

– Ce n-ai îndeplinit, tovarăşe secretar? zise Niculae tăios.

– Păi din prima zi, răspunse Isosică liniştit, când aţi venit dumneavoastră, ne-aţi atras atenţia asupra grâului cu neghină şi a plivitului care ar trebui făcut şi nu s-a făcut. Tovarăşul preşedinte s-a arătat foarte dispreţuitor auzind ce-aţi spus şi datoria mea era să-i arăt că era o greşeală gravă că n-au fost convinşi oamenii să iasă şi să smulgă neghina.

Niculae se încruntă, dar nu mai zise nimic. Arăta rece şi potrivnic la tot ceea ce spunea vorbitorul, dar primul-secretar regional şi trimisul CC. arătau mulţumiţi, era vizibil că desfăşurarea şedinţei începea să le placă. O mână se ridică aproape în aceeaşi clipă când secretarul organizaţiei