– Cer cuvântul.

Era Vasile al Moaşei din Cotoceşti.

– Şi eu, se auzi o voce lângă el şi posesorul ei se ridică chiar în picioare.

Era celălalt fost utemist, Ion al lui Ripitel. După el se auziră şi alte glasuri şi alte mâini ţâşniră în semiîntunericul de prin fundul sălii şi cerură să li se dea şi lor cuvântul. Se mai înscrie cineva? se puse întrebarea de la prezidiu. Se mai înscriseră doi: Bilă din nou şi Mantaroşie cel din urmă. Avea să plătească scump mai târziu Mantaroşie această prudenţă, vorbind ultimul, când îi era foarte lesne să vadă în ce direcţie se îndreptau evenimentele; fu scos fără menajamente de la moară şi numit în loc de referent la sfat, cum i se promisese, şef de tarla şi, ca să nu fie scos şi de acolo, trebui să tacă şi să se arate mulţumit. Fântână continua să lipsească de la această şedinţă.

– Ai cuvântul, tovarăşe, i se spuse lui Vasile după ce înscrierile se terminară.

Şi, ca şi mai înainte când vorbise Isosică, se lăsă o linişte atât de mare că nu se mai auzea în sala de clasă decât murmurul de afară al ploii; în lumina petromaxului, trupul subţire al lui Vasile părea înalt din pricina umbrelor încăperii şi i se vedeau palmele mari ieşindu-i din mânecile albe ale cămăşii; nu ştia ce să facă cu ele şi, foarte liniştit, le puse pe colţul băncii ca pe nişte unelte şi se răzimă în ele.

Vasile începu apoi imediat să vorbească şi până îşi găsi suflul, tuşind de câteva ori, zise că el era de acord cu ce-a spus aici tovarăşul Isosică în ceea ce îl privea pe Bilă, că adică Bilă nu merita să mai rămână în partid după cele întâmplate şi mai ales dacă e adevărat că n-a declarat la adeziunea lui că a fost un element decăzut în perioada secetei... El e pentru propunerea de excludere fără să se mai treacă prin treptele statutare, ca unul ce fiind demascat pentru trecutul lui, să i se dea lui domnu Bilă direct sancţiunea maximă.

– Mă chiamă Dobrescu, stimate tovarăşe Vasile, zise Bilă ridicându-se cu blândeţe de la colţul prezidiului şi vorbind cu o uimitoare linişte şi înţelepciune în glasul lui parcă plin de milă faţă de toţi, atât de mare părea să-i fie înţelegerea. Nu înseamnă, continuă el, că dacă chiaburii şi-au pus de gând, prin intermediul altora, să mă umple pe mine de noroi, eu o să mă las să fiu umplut cu noroi. Ştiu şi eu anumite lucruri, sunt informat, tovarăşe Vasile, nu te pripi dumneata să mi te adresezi cu porecla, că nu s-a ajuns până acolo.

– Când o să ai iar cuvântul o să răspunzi şi să spui ce ştii, zise Vasile la fel de liniştit, deocamdată eu mă iau după fapte şi faptele sunt astea, tovarăşe Dobrescu.

– Mulţumesc, zise Bilă trist şi se reaşeză.

– Am spus, continuă Vasile stând mereu proptit în palmele lui late, că în chestiunea la care s-a dedat tovarăşul Isosică privitor la tovarăşul Dobrescu, sunt de acord şi n-am ce adăuga, dar în chestiunea a doua cu tovarăşul preşedinte al comitetului executiv, sunt în total dezacord. El a vorbit aici de floricele şi de câinele prin apă, dar tot aşa a făcut şi el cu tovarăşul Plotoagă.

De ce? continuase Vasile explicând pricinile pentru care Isosică se arătase atât de blând cu preşedintele. Fiindcă în realitate Plotoagă nu mai merita să rămână în fruntea satului atâta timp cât câţiva tovarăşi ştiu absolut de bine cine e tovarăşul Plotoagă şi el, Vasile, o să spună aici în faţa organizaţiei cu de-amănuntul faptele lui din trecut şi cum s-a ascuns şi el în organizaţie ca om direct al celui mai mare exploatator din câţi s-au văzut, Năstase Rădulescu şi fiii lui, cei mai chiaburi din câţi există, ciomăgarii şi hoţii din comuna Siliştea-Gumeşti.

– Astă-iarnă, în ziua când era vorba să începem acţiunea pentru formarea unui comitet de iniţiativă pentru atragerea în geace, a venit la mine în casă domnul Dan, vărul meu. O săi spun eu acum pe ei cine sunt, că nimeni nu ştie şi crede că mai vorbeşte lumea, muierile, şi n-o fi chiar aşa, că l-o omorât pe tata cu bătaia şi pe mama au lăsat-o să zacă fără nici un ajutor, deşi era sora lui. Să zicem că nu e adevărat, dar ce-o să vă spun eu acuma e trăit de mine, nu e nevoie să întrebăm babele să aflăm ce-a fost. Domnul Dan a vrut să mă omoare cu cuţitul, el şi cu frati-său Ştefan, că de ce să dau eu pământul la colhoz care nu e al meu, am martor pe tovarăşa secretară a raionului U.T.M., era la mine în casă. Pământul ăsta de care zicea domnul Dan era al meu, de la mama, şi pentru locul de casă le-am muncit ani de zile ca să nu mă considere nici până în ziua de azi plătit. Dar eu sunt om mare, mai ştiu eu să şi rabd, am făcut armata şi am învăţat să trag cu mitraliera şi cu tunul de 110, nu mi-e frică mie de unul sau de altul, dar un copil ce ştie? Când era fata mea de trei ani, se ducea vara la uşa lor şi nu le făcea nimic, sta şi ea pe prag şi se uita la ei cum mănâncă, fiindcă un copil când e mic e ca o pisică, n-are ce mânca acasă sau nu se satură, se duce şi el unde vede cu ochii. Şi într-o zi se întoarce prin grădină cu lacrimile şiroaie şi o întreb eu: ce e, tată, de ce plângi, că nu vrea să spună, şi când mă uit eu mai bine îi văd urechea plină de sânge, aşa cum ţi-ai vârî unghia unde e cercelul fetelor şi m-am dus cu ea de mână la ei. „Ce v-a făcut vouă, zic, copilul ăsta de v-aţi bătut joc de el?” „Să nu-l trimeţi, zice domnul Dan, să întindă mâna pe la