arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit. Îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:

— Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfințirea care va fi peste vreo două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul... O să fie o adevărată sărbătoare națională!

Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București, „care trebuie să fie o minunăție”...

Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumii și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.

Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-și fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici și neprețuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.

— Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule?

— Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască... Nu-i așa?

— Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare de omenie!

— Să trăiești și tu, Ioane! Ție de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos... Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil...

— Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu...

— Ei, ș-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viața, că doar ești tânăr...

— Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întunecându-se.

Titu coborâse spre dânsul și se rezemă de stâlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mânia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că se schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.

— M-am zbătut și m-am frământat să ies la liman, începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nicio bucurie...

— Dar pământul? întrebă Titu privindu-l cercetător.

— Pământul... de... pământul... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă... zău așa...

— Trebuie să te însori, Ioane!

— Așa-i, chiar așa-i, domnișorule, murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decât să te însori cu oricine... Am pățit-o o dată, domnișorule...

Tăcu, așteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:

— Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine... Pot... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că dumneata pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre... O, Doamne... Mare-i lumea!... Când crede omul c-a nimerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu ce să fac, cum să fac?

— Azi, când ai avere, ce-ți trebuie să te mai perpelești? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul...

— Destul nu-i niciodată, domnișorule... Dar pe cine vreau eu să iau nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau...

— Pe cine vrei?

— Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în privire.

— Care-i măritată cu George-a-Tomii?

— Aia!

— De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cât e satul de mare nu găsești tu decât pe nevasta lui George?

— Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrâșni Ion deodată furios și cu o hotărâre sălbatică în ochii sticlitori.

— Hm, făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui... De... Nu-ți trebuie...

— Dumneata ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blând și rugător.

— Nimic... Să te astâmperi!

— Dar dacă nu pot?

— Atunci fă ce știi!

— Nu știu nimic! bâlbâi Ion zvârcolindu-se între mânie și neputință.

— Nici eu... Dar atâta totuși pot să-ți spun: astâmpără-te!

Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia întâia oară frământarea lui cuiva și, în loc de încurajare, găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărâre. Și totuși patima lui crescuse atât de puternică, încât simțea bine că are să-l mistuie dacă nu va nimeri calea spre potolirea ei.

— Trebuie, domnișorule, trebuie! gemu dânsul stăpânindu-și focul.

Titu, spăimântat de îndârjirea ce i-o citea în față, tresări. Și repede îi dădu mâna zicându-i:

— Rămâi sănătos, Ionică!... Și astâmpără-te, ascultă-mă pe mine!...

Ion mormăi ceva și rămase în mijlocul drumului, uitându-se după el până coti la Râpile Dracului. Apoi scuipă cu scârbă, bâiguind:

— Lasă că știu eu ce-i de făcut...