să nici nu fi avut vreodată vreun Vater, că este doar o şleampătă de pe la Petersburg care trage la măsea şi că precis înainte fusese bucătăreasă pe undeva, dacă nu, mă rog, şi mai rău. Amalia Ivanovna se înroşi ca un rac şi ţipă schelălăit că poate Katerina Ivanovna „deloc Vater nu avut, dar ea avut Vater aus Berlin şi aşa lung surtuc purtat şi mereu făcut: puf-puf-puf!“. Katerina Ivanovna observă dispreţuitor că obârşia sa este cunoscută de toată lumea şi chiar în diploma de merit e consemnat cu litere de tipar că tatăl ei este colonel; dar că tatăl Amaliei Ivanovna (dacă o fi avut vreodată un tată) era un ţopârlan din Petersburg, vindea lapte; însă mai degrabă e de crezut că nici n-a avut tată, de vreme ce nici până acum nu se ştie cum o cheamă după tată: Ivanovna sau Ludvigovna? Atunci, Amalia Ivanovna, turbând de furie şi izbind cu pumnul în masă, începu să scheaune că ea este Amal Ivan, nu Ludvigovna, că Vater al ei „chemat Johann şi el fost bürgmeister6“, dar că Vater al Katerinei Ivanovna „deloc niciodat fost bürgmeister“. Katerina Ivanovna se ridică de pe scaun şi, cu o voce aspră, aparent calmă (deşi era lividă şi pieptul îi urca şi îi cobora vertiginos), o avertiză că, dacă mai îndrăzneşte o singură dată „să-i pună alături pe prostănacul ei de vater-ică şi pe tăticul ei, ea, Katerina Ivanovna, o să-i smulgă boneta aia din cap şi o s-o calce în picioare“. Auzind una ca asta, Amalia Ivanovna o luă la fugă prin odaie, zbierând cât o ţinea gura că ea e proprietăreasa, iar Katerina Ivanovna „în clipa asta afar din cas“; după care, nu se ştie de ce, se năpusti să strângă linguriţele de argint de pe masă. Începu tărăboiul; copiii se porniră să plângă. Sonia se repezi să o ţină pe Katerina Ivanovna, dar când gazda îi strigă deodată ceva despre condicuţă, Katerina Ivanovna o îmbrânci pe Sonia şi se năpusti la Amalia Ivanovna ca să-şi pună neîntârziat în aplicare ameninţarea cu boneta. În acea clipă se deschise uşa şi în prag apăru Piotr Petrovici Lujin. Stătea şi se uita cu o privire aspră, atentă, la întreaga adunare. Katerina Ivanovna se repezi spre el.

 

2 Doamna sublocotenent (în poloneză, în orig.).

3 Tatăl meu din Berlin (în germ., în orig.).

4 Negru pe alb (în fr., în orig.).

5 Banii (în germ., în orig.).

6 Primar, burghez (în germ., în orig.).

~ III ~

— Piotr Petrovici, strigă ea, măcar dumneavoastră apăraţi-mă! Faceţi-o pe creatura asta proastă să priceapă şi să nu-ndrăznească să vorbească astfel cu o doamnă nobilă aflată în nenorocire, că pentru asta există şi tribunal... eu... o să mă plâng generalului-guvernator personal... O să dea socoteală... În numele ospitalităţii tatălui meu, apăraţi-i pe orfani.

— Daţi-mi voie, doamnă... daţi-mi voie, daţi-mi voie, doamnă, încercă să o respingă Piotr Petrovici. Pe tăticul dumneavoastră, după cum ştiţi, nici n-am avut cinstea să îl cunosc... daţi-mi voie, doamnă... (cineva hohoti în gura mare), iar la necontenitele dumneavoastră răfuieli cu Amalia Ivanovna nu am de gând să iau parte... Am venit cu o treabă... şi doresc să am imediat o explicaţie cu fiica dumneavoastră vitregă, cu Sofia... Ivanovna... Aşa îi zice parcă... Îngăduiţi-mi să trec...

Şi Piotr Petrovici, strecurându-se într-o rână pe lângă Katerina Ivanovna, se îndreptă spre colţul opus, unde se afla Sonia.

Katerina Ivanovna rămase pironită locului, ca lovită de trăsnet. Nu izbutea să înţeleagă cum a putut Piotr Petrovici să tăgăduiască ospitalitatea tăticului ei. Odată ce născocise această ospitalitate, credea deja cu sfinţenie în ea. O lăsase mută şi tonul aferat, sec, parcă ameninţător şi dispreţuitor al lui Piotr Petrovici. Toţi parcă amuţiseră unul câte unul la apariţia lui. În afară de faptul că acest om „ocupat şi serios“ nu se potrivea deloc cu toată adunarea aceea, se vedea limpede că venise pentru ceva important, că trebuia să fi avut un motiv important ca să se înfăţişeze într-o asemenea societate şi că probabil acuşi urma să se întâmple ceva. Raskolnikov, care stătea lângă Sonia, se dădu puţin la o parte ca să îl lase să treacă; Piotr Petrovici păru să nici nu-l observe. Peste o clipă se ivi în prag şi Lebeziatnikov: nu intră în cameră, oprit de aceeaşi curiozitate neobişnuită, aproape mirată; rămase acolo să asculte, dar păru să nu priceapă multă vreme nimic.

— Scuzaţi-mă dacă vă întrerup, dar e o chestiune destul de importantă, spuse Piotr Petrovici, ca şi cum nu s-ar fi adresat nimănui în mod special, şi chiar mă bucură asistenţa. Amalia Ivanovna, vă rog cât se poate de respectuos, ca proprietară a locuinţei, să daţi atenţie discuţiei pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, continuă el, adresându-se direct Soniei, deja speriată şi extrem de mirată, de pe masa mea, din camera prietenului meu, Andrei Semionovici Lebeziatnikov, îndată după ce aţi fost la mine, a dispărut o bancnotă de o sută de ruble, care