îmi aparţinea. Dacă aveţi cunoştinţă în vreun fel oarecare şi ne puteţi arăta unde se află acum, vă asigur pe cuvânt de onoare, şi vă iau pe toţi martori, că totul se va sfârşi aici. În caz contrar, voi fi nevoit să trec la măsuri foarte serioase, iar atunci... să nu daţi vina pe mine!

O tăcere desăvârşită se înstăpâni peste odaie. Până şi copiii care plângeau tăcură. Sonia stătea palidă ca o moartă, se uita la Lujin şi nu putea să răspundă nimic. Părea să nu fi înţeles încă. Trecură câteva clipe.

— Ei, deci cum e? întrebă Lujin uitându-se ţintă la ea.

— Nu ştiu... Nu ştiu nimic..., zise în cele din urmă cu un glas pierit Sonia.

— Nu? Nu ştiţi? mai întrebă o dată Lujin şi tăcu iar preţ de câteva secunde. Gândiţi-vă bine, domnişoară, începu el sever, dar parcă tot povăţuind-o, gândiţi-vă, sunt gata să vă mai las timp să vă gândiţi. Aveţi bunăvoinţa să observaţi: dacă nu aş fi atât de sigur, nu aş risca, evident, cu experienţa mea, să vă acuz atât de direct, căci pentru o învinuire ca asta, directă şi publică, dar mincinoasă ori numai greşită, ar trebui să răspund, într-un fel, chiar eu. Ştiu acest lucru. Azi-dimineaţă am schimbat, pentru nevoi personale, câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci la sută, cu valoarea totală nominală de trei mii de ruble. Am socoteala trecută în agendă. Când am venit acasă, Andrei Semionovici mi-e martor, am început să număr banii şi, după ce am numărat două mii cinci sute de ruble, le-am pus în portofel, iar portofelul l-am vârât în buzunarul lateral al surtucului. Pe masă au rămas cinci sute de ruble, între care trei bancnote de câte o sută de ruble fiecare. În clipa aceea aţi intrat dumneavoastră (chemată de mine) şi cât aţi stat acolo aţi fost extrem de agitată, chiar v-aţi ridicat de trei ori în timpul discuţiei şi v-aţi grăbit, nu ştiu de ce, să plecaţi, deşi nu terminaserăm de vorbit. Andrei Semionovici poate depune mărturie pentru toate acestea. Probabil nici dumneavoastră nu veţi refuza, domnişoară, să confirmaţi şi să declaraţi că eu v-am chemat prin Andrei Semionovici numai ca să discut cu dumneavoastră despre situaţia rudei dumneavoastră rămasă cu orfanii şi fără nici un ajutor, Katerina Ivanovna (la care nu am putut veni pentru pomenire), şi despre utilitatea iniţierii unui lucru în folosul ei, o chetă, o tombolă ori ceva în acest gen. Mi-aţi mulţumit şi chiar v-au dat lacrimile (redau totul aşa cum a fost, în primul rând ca să vă amintesc şi în al doilea ca să vă arăt că nu mi s-a şters din memorie nici cel mai mic amănunt). După aceea am luat de pe masă o bancnotă de zece ruble şi v-am dat-o, din partea mea, pentru nevoile rudei dumneavoastră şi ca un prim ajutor. Andrei Semionovici a văzut totul. Pe urmă v-am condus până la uşă – dumneavoastră eraţi la fel de agitată –, după care, rămânând singur cu Andrei Semionovici, am mai stat de vorbă vreo zece minute şi Andrei Semionovici a ieşit, iar eu m-am dus din nou la masa pe care erau banii, cu gândul ca după ce îi număr să îi pun deoparte, cum intenţionasem şi înainte, când eram singur. Spre uimirea mea, una dintre bancnotele de o sută de ruble lipsea. Acum, dacă îmi permiteţi, să chibzuim: să îl bănuiesc pe Andrei Semionovici nu aş putea în nici un caz; mă jenez până şi de o ipoteză ca asta. Să greşesc la socoteală, de asemenea nu puteam, fiindcă exact cu un minut înaintea sosirii dumneavoastră terminasem de socotit şi totalul era corect. Recunoaşteţi că, amintindu-mi de agitaţia dumneavoastră, de graba de a pleca şi de faptul că aţi ţinut o vreme mâinile pe masă; ţinând seamă, în fine, de statutul dumneavoastră social şi de deprinderile care derivă din el, am fost, ca să zic aşa, silit să mă opresc, îngrozit şi chiar împotriva voinţei mele, la o bănuială, crudă, desigur, dar justificată! Mai adaug şi repet că, în ciuda convingerii mele depline, înţeleg că învinuirea pe care v-o aduc acum comportă un oarecare risc pentru mine. Dar, după cum vedeţi, nu am lăsat lucrurile aşa; sunt revoltat şi am să vă spun şi de ce: pentru un singur motiv, domnişoară, şi anume neagra dumneavoastră nerecunoştinţă! Cum? Eu vă poftesc în interesul sărmanei dumneavoastră rude, vă ofer tot ce pot eu, fac o donaţie de zece ruble şi dumneavoastră, chiar atunci, pe loc, îmi răsplătiţi toate acestea cu o asemenea faptă! Nu, e deja ceva urât! Vi se cuvine o lecţie. Judecaţi şi dumneavoastră! Mai mult decât atât, ca un adevărat prieten ce vă sunt (căci nu puteţi avea un prieten mai bun în această clipă), vă rog să vă veniţi în fire! Altfel voi fi fără milă! Aşadar?

— N-am luat nimic de la dumneavoastră, şopti îngrozită Sonia, dumneavoastră mi-aţi dat zece ruble, uitaţi, luaţi-le.

Sonia scoase din buzunar o batistă, îi dezlegă nodul, o desfăcu, scoase hârtia de zece ruble şi i-o întinse lui Lujin.

— Şi în ce priveşte suta de ruble refuzaţi să recunoaşteţi? stărui el pe un ton de reproş, fără să ia hârtia.

Sonia se uită în jur. O priveau toţi cu nişte feţe îngrozite, aspre, batjocoritoare, duşmănoase. Îl căută din ochi pe Raskolnikov... el stătea la perete, cu braţele încrucişate, şi se uita la ea cu o privire arzătoare.

— O, Doamne! scăpă un geamăt de pe buzele Soniei.

— Amalia Ivanovna, va trebui să anunţaţi poliţia, aşa că vă rog cât se poate de respectuos să trimiteţi deocamdată după portar, spuse calm şi chiar blând Lujin.

— Gott der barmherzige.7 Eu aşa şi ştiut că ea fura!