— Aşa aţi şi ştiut? prinse din zbor Lujin. Înseamnă că aţi avut şi înainte unele temeiuri, dacă aţi ajuns la concluzia asta. Vă rog, preastimată Amalia Ivanovna, să nu uitaţi ce aţi spus, de altfel, cu martori.

Din toate părţile se stârni zarvă. Toţi începură să se foiască.

— Cuuum? strigă deodată, venindu-şi în fire, Katerina Ivanovna şi, parcă smulgându-se din loc, se năpusti la Lujin. Cum? O învinuieşti pe ea de furt? Pe Sonia? Ah, ce ticăloşi, ce ticăloşi!

Şi repezindu-se la Sonia, o îmbrăţişă, strângând-o ca într-o menghină cu braţele ei uscate.

— Sonia, cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble? Of, proasto! Dă-i încoace! Dă-mi imediat alea zece ruble. Poftim!

Şi luând bancnota de la Sonia, Katerina Ivanovna o făcu mototol în mâini şi i-o azvârli lui Lujin drept în faţă. Ghemotocul îl nimeri în ochi şi căzu pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să adune banii. Piotr Petrovici se înfurie.

— Ţineţi-o pe nebuna asta! strigă el.

În clipa aceea apărură în uşă, lângă Lebeziatnikov, alte câteva persoane, printre care puteau fi văzute şi cele două doamne pomenite mai devreme.

— Cum! Nebună? Eu, nebună? Dobitocule! ţipă ascuţit Katerina Ivanovna. Tu eşti un dobitoc, chiţibuşar de judecătorie, om josnic ce eşti! Sonia, Sonia să-i ia lui banii! Sonia, hoaţă! Păi ea îţi dă şi ţie, dobitocule! Şi Katerina Ivanovna izbucni în hohote isterice de râs. Aţi văzut, dobitocul? se repezi ea în toate părţile arătând spre Lujin. Cum? Şi tu? zise dând cu ochii de gazdă. Şi tu vii să spui, cârnăţăreaso, că ea „furat“, copan de găină prusacă în crinolină ce eşti! Fir-aţi să fiţi! Păi ea nici n-a ieşit din cameră şi, cum a venit de la tine, ticălosule, s-a aşezat aici, lângă Rodion Romanovici!... Căutaţi-o! Că de vreme ce n-a ieşit nicăieri, banii trebuie să fie la ea! Hai, caută, caută, caută! Dar dacă n-ai să găseşti nimic, păi s-avem iertare, puiule, o să răspunzi! La suveran mă duc, la suveran, la preamilostivul ţar în persoană am s-alerg, să mă arunc la picioarele lui, acum, chiar azi! Sunt orfană! Or să mă lase! Crezi că n-or să mă lase? Minţi, am s-ajung! Ajuung eu! Ce ţi-ai zis, că ea e blajină, nu? Pe asta te-ai bizuit? Ei, bine, frate, eu nu mă sperii! Praf te fac! Caută odată! Caută, caută, hai, caută!

Katerina Ivanovna, turbată de furie, îl înhăţă pe Lujin şi-l trase spre Sonia.

— Sunt gata să răspund... dar potoliţi-vă, doamnă, potoliţi-vă! Văd prea bine că nu vă speriaţi!... Asta... asta... cum se poate? bălmăji Lujin. Asta trebuie făcut la poliţie... deşi, de fapt, sunt şi-acum martori prea destui... Eu sunt gata... Dar, oricum, pentru un bărbat e mai dificil... din cauza sexului... Dacă ne-ar ajuta Amalia Ivanovna... deşi, de fapt, treaba nu se face aşa... Ce mai e şi asta?

— Pe cine pofteşti pune! Cine vrea n-are decât să caute! strigă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ţi buzunarele pe dos! Poftim, poftim! Uită-te, monstru ce eşti, uite, e gol, aici a avut batista, buzunarul e gol, poţi să vezi! Uite şi buzunarul celălalt, uite, uite! Vezi! Vezi!

Katerina Ivanovna mai degrabă smulse în afară cele două buzunare, unul după altul, decât le întoarse pe dos. Dar din al doilea buzunar, cel drept, sări o hârtiuţă şi, după ce descrise un cerc prin aer, căzu la picioarele lui Lujin. Asta o văzură toţi; mulţi chiar scoaseră strigăte. Piotr Petrovici se aplecă, luă cu două degete hârtiuţa de pe jos, o ridică să o vadă toţi şi o desfăcu. Era o bancnotă de o sută de ruble, împăturită în opt. Piotr Petrovici îşi plimbă braţul în cerc, arătându-le tuturor bancnota.

— Hoaţ! Afar din cas! Polis, polis! zbieră Amalia Ivanovna. Trebui gonit la Sibir! Afar!

Din toate părţile izbucniră exclamaţii. Raskolnikov tăcea, fără să-şi ia ochii de la Sonia, dar întorcându-i din când în când, foarte iute, către Lujin. Sonia stătea în acelaşi loc, părând inconştientă: aproape că nu era nici măcar mirată. Dintr-odată, se făcu roşie ca focul, gemu şi îşi ascunse faţa în mâini.

— Nu, nu eu! Eu n-am luat! Nu ştiu! începu să strige de ţi se rupea inima, aruncându-se spre Katerina Ivanovna, care o prinse şi o strânse tare, vrând parcă s-o apere cu pieptul ei de toţi.

— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Vezi, eu nu cred! striga (în ciuda oricărei evidenţe) Katerina Ivanovna, săltând-o în braţe ca pe un copil, sărutând-o întruna, luându-i mâinile şi lipindu-şi buzele de ele. Auzi, să furi tu! Ce oameni proşti! O, Doamne! Proşti, proşti ce sunteţi, strigă ea către toţi cei de faţă, nu ştiţi încă ce inimă are, ce fetiţă e asta! Să fure ea, ea! Dar ea e-n stare să-şi dea şi rochia de pe ea, s-o vândă, să umble desculţă ca să-ţi dea cât ai nevoie, asta e ea! Şi condicuţă a primit pentru că îmi mureau copiii de foame, pentru noi s-a vândut!... Ah, bărbate din mormânt, bărbate din mormânt! Ah, bărbate din mormânt, bărbate din mormânt! Vezi? Vezi? Uite ce pomenire ai! Doamne! Luaţi-i apărarea, ce staţi aşa cu toţii! Rodion Romanovici, de ce nu-i iei apărarea? Nu cumva crezi şi dumneata? Nici la degetul cel mic nu-i ajungeţi, nici unul, nici unul, nici unul! Doamne! Apăr-o odată!

Plânsul bietei, bolnavei, jalnicei Katerina Ivanovna păru să producă un efect puternic asupra publicului. Era atâta jale, atâta suferinţă pe chipul acela schimonosit de durere, supt de boală, pe buzele uscate, pătate de sânge închegat, în vocea răguşită de ţipete, în plânsul cu sughiţuri, ca de