copil, în apelul credul, copilăresc şi în acelaşi timp disperat la ocrotire, încât nefericita stârni compasiunea tuturor. Piotr Petrovici, cel puţin, o compătimi imediat.

— Doamnă! Doamnă! exclamă cu glas autoritar. Acest fapt nu vă aduce în nici un fel atingere! Nu are nimeni de gând să vă învinuiască de complicitate sau acord tacit, cu atât mai mult cu cât chiar dumneavoastră aţi descoperit bancnota întorcându-i buzunarele pe dos: înseamnă că nu aţi bănuit nimic. Sunt gata întru totul să deplâng acest fapt, ca să zic aşa, dacă Sofia Semionovna a fost împinsă de sărăcie, dar, domnişoară, de ce nu aţi vrut să recunoaşteţi? V-a fost frică să nu vă faceţi de ruşine? A fost prima dată? V-aţi pierdut poate? E ceva de înţeles, foarte de înţeles... Dar de ce să ne lăsăm în voia unor astfel de porniri! Domnilor, se adresă el celor de faţă, domnilor! Din milă şi, ca să zic aşa, compasiune, eu, mă rog, sunt gata să iert totul chiar acum, în ciuda jignirilor ce mi-au fost aduse. Ruşinea de-acum să vă servească, domnişoară, drept lecţie pentru viitor, i se adresă el Soniei, iar eu las să treacă de la mine şi nu mai dau curs la nimic. Basta!

Piotr Petrovici aruncă o ocheadă piezişă spre Raskolnikov. Ochii li se întâlniră. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov l-ar fi făcut scrum. Katerina Ivanovna părea să nu fi auzit nimic în acest timp: o îmbrăţişa şi o săruta ca o nebună pe Sonia. Copiii o cuprinseseră şi ei din toate părţile pe Sonia cu mânuţele lor, iar Polea – care nu înţelesese de fapt nimic din toate astea – plângea în hohote, cu sughiţuri, de ziceai că se îneacă, ascunzându-şi feţişoara ei drăgălaşă, umflată de plâns, după umărul Soniei.

— Câtă josnicie! răsună o voce puternică din uşă.

Piotr Petrovici se întoarse iute.

— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov uitându-se drept în ochii lui.

Piotr Petrovici păru chiar să tresară, lucru pe care îl observară toţi. (Aveau să şi-l amintească.) Lebeziatnikov păşi în cameră.

— Şi aţi avut îndrăzneala să mă luaţi drept martor? întrebă el înaintând spre Piotr Petrovici.

— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Ce tot spui acolo? bâigui Lujin.

— Asta înseamnă că eşti un... calomniator, asta înseamnă! spuse înfierbântat Lebeziatnikov, uitându-se sever la el cu ochişorii lui miopi.

Era supărat foc. Raskolnikov stătea cu ochii pironiţi la el, vrând parcă să-i prindă şi să-i cântărească fiecare cuvânt. Se înstăpâni din nou tăcerea. Piotr Petrovici aproape că se şi pierdu, mai ales în primul moment.

— Dacă dumneata îmi spui... asta... mie, începu el bâlbâindu-se. Ce-i cu dumneata? Nu eşti în toate minţile?

— Eu sunt în toate minţile, dar uite că dumneata eşti un... escroc! Tiii, ce josnicie! Am ascultat tot, înadins am aşteptat să înţeleg tot, fiindcă, mărturisesc, nici acum nu e prea logic... pentru ce ai făcut toate astea – nu pricep.

— Dar ce-am făcut! Încetează cu enigmele dumitale absurde! Nu cumva eşti băut?

— Poate dumneata bei, om josnic ce eşti, nu eu! Eu nu beau niciodată nici măcar o votcă, fiindcă lucrul ăsta nu se potriveşte cu convingerile mele! Dacă vă puteţi închipui, el însuşi, cu propria lui mână, i-a dat bancnota asta de o sută de ruble Sofiei Semionovna, am văzut cu ochii mei, sunt martor, o spun sub jurământ! El, el! repeta Lebeziatnikov adresându-se tuturor şi fiecăruia în parte.

— Ai căpiat, mucosule? ţipă Lujin. Doar o ai în faţă, stă dinaintea dumitale, aici şi acum, a spus în faţa tuturor că în afara celor zece ruble nu a primit nimic de la mine. Atunci cum puteam eu să i-o dau?

— Păi, eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, întărind cele spuse. Şi deşi asta e împotriva convingerilor mele, sunt gata chiar acum să depun ce jurământ doreşti la tribunal, fiindcă am văzut cum i-ai vârât banii în buzunar pe furiş! Însă eu, prostul, m-am gândit că ai făcut-o din mărinimie. La uşă, când îţi luai rămas-bun, ea s-a întors şi i-ai strâns mâna cu dreapta, iar cu cealaltă, cu stânga, i-ai strecurat în buzunar hârtiuţa. Am văzut! Am văzut!

Lujin păli.

— Ce minciuni! strigă el cu neobrăzare. Cum să vezi, stând la fereastră, hârtiuţa! Ţi s-a năzărit... miop cum eşti! Aiurezi!

— Nu, nu mi s-a năzărit! Chiar dacă am stat departe, am văzut tot, tot am văzut, deşi de la fereastră e greu, într-adevăr, să vezi o hârtiuţă, cum bine spui, dar de data asta ştiam precis că era o bancnotă de o sută, fiindcă atunci când ai vrut să-i dai Sofiei Semionovna hârtia de zece ruble, ai luat de pe masă una de o sută (asta am văzut pentru că atunci stăteam aproape şi, fiindcă tocmai îmi trecuse prin cap ceva, nu am uitat că ai avut în mână bancnota). Ai împăturit-o şi ai ţinut-o strâns în mână tot timpul. Pe urmă mi-a ieşit iar din minte, dar când te-ai ridicat, ai trecut-o din dreapta în stânga, gata s-o scapi; atunci mi-am adus iar aminte, fiindcă mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, şi anume că vrei să faci o binefacere fără să văd eu. Poţi să-ţi închipui ce atent am început să te urmăresc, ei, şi-am văzut cum ai reuşit să-i vâri banii în buzunar. Am văzut, am văzut, sunt gata să jur!

Lebeziatnikov numai că nu se sufoca. Din toate părţile se făcură auzite tot felul de exclamaţii, cele mai multe de uimire; dar se auziră şi exclamaţii rostite pe un ton ameninţător. Înaintau cu toţii spre Piotr Petrovici. Katerina