— Andrei Semionovici! M-am înşelat în privinţa dumitale! Apăr-o! Eşti singurul de partea ei! E orfană, Dumnezeu te-a trimis! Andrei Semionovici, puiule, tăicuţule!

Katerina Ivanovna, aproape fără să mai ştie ce face, se aruncă în genunchi în faţa lui.

— Minciuni gogonate! urlă turbat de furie Lujin. Torni gogoşi, domnule. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat“ – ce-i asta! Adică i-am pus eu dinadins? Pentru ce? În ce scop? Ce am eu în comun cu această...

— Pentru ce? Ei, uite asta nu înţeleg nici eu, dar ce am spus e un fapt real, asta e sigur! Nu greşesc, om josnic şi ticălos ce eşti, ba chiar îmi amintesc cum mi-a şi trecut atunci prin cap, chiar în momentul când îţi mulţumeam şi îţi strângeam mâna. De ce i-ai vârât banii în buzunar pe furiş? Adică de ce pe furiş? Să fi fost doar pentru că ai vrut să te ascunzi de mine, ştiind că am convingeri contrare şi neg filantropia individuală, care nu rezolvă nimic în mod radical? Ei, şi am hotărât că îţi e într-adevăr ruşine de mine fiindcă dai asemenea sume şi, în afară de asta, m-am gândit eu, poate vrea să-i facă o surpriză, s-o lase cu gura căscată când o găsi în buzunar nici mai mult, nici mai puţin decât o sută de ruble. (Fiindcă sunt binefăcători cărora le place să-şi înflorească binefacerile, ştiu bine.) Pe urmă m-am gândit că poate vrei s-o încerci, dacă vine sau nu să-ţi mulţumească după ce-i găseşte. Ori că vrei să eviţi recunoştinţa şi că, ei, cum se spune: să nu ştie mâna dreaptă ce face... într-un cuvânt, o chestie din asta... Ei, atâtea mi-au trecut atunci prin cap, că am hotărât să mă gândesc la ele mai târziu, oricum, mi-am zis că nu-i delicat să arăt că-ţi ştiu secretul. Dar mi-a mai venit în minte un lucru: că Sofia Semionovna poate foarte bine să piardă banii înainte să dea de ei; de asta m-am şi hotărât să vin încoace, ca s-o chem şi să o încunoştinţez că i-ai pus în buzunar o sută de ruble. Dar pe drum am trecut mai întâi pe la camera doamnelor Kobâleatnikov, ca să le duc Concluziile generale ale metodei pozitive şi să le recomand în mod deosebit articolul lui Piderit (ca şi al lui Wagner, de altfel); pe urmă, ajungând aici, peste ce dau! Ei bine, puteau să-mi vină asemenea gânduri şi idei dacă nu vedeam într-adevăr că i-ai pus în buzunar o sută de ruble?

Când îşi isprăvi poliloghia consideraţiilor şi îşi încheie discursul cu o concluzie atât de logică, pe Andrei Semionovici îl cuprinse o oboseală îngrozitoare, îi şiroia chiar sudoarea pe faţă. El, vai, nu se putea exprima nici în limba rusă ca lumea (fără să ştie totuşi altă limbă, nici una), aşa că se epuiză parcă brusc, părând că a şi slăbit în urma acestui efort oratoric. Cu toate astea, discursul său avu un efect formidabil. Vorbise cu atâta patimă, cu atâta convingere, încât se pare că îl crezuseră cu toţii. Piotr Petrovici simţi că nu-i a bună.

— Nu-i treaba mea că dumitale îţi vin în cap tot felul de tâmpenii! strigă el. Asta nu-i o dovadă! Oi fi visat toate aiurelile astea, atât şi nimic mai mult! Îţi spun eu că minţi, domnule! Minţi şi mă calomniezi fiindcă îmi porţi pică, pentru că nu am fost de acord cu propunerile dumitale sociale de liber-cugetător şi ateu, de asta!

Manevra nu i-a fost însă de nici un folos lui Piotr Petrovici. Dimpotrivă, din toate părţile se auziră murmure.

— A, uite de ce te-ai găsit să te legi! strigă Lebeziatnikov. Minţi! Cheamă poliţia şi o să depun jurământ! Un singur lucru nu pot să pricep: de ce ai săvârşit o faptă aşa de josnică! Ce om ticălos, câtă josnicie!

— Eu pot să explic de ce a săvârşit o asemenea faptă şi, dacă trebuie, depun şi eu jurământ! spuse în sfârşit Raskolnikov cu un glas ferm şi făcu un pas înainte.

Părea să fie hotărât şi calm. Numai văzându-l, tuturor le-a fost cumva clar că ştia cum stau lucrurile şi că s-a ajuns la dezlegarea enigmei.

— Acum mi s-a lămurit perfect totul, continuă Raskolnikov adresându-i-se direct lui Lebeziatnikov. Încă de la începutul poveştii am bănuit că la mijloc e o lucrătură mârşavă; am început să bănuiesc în urma anumitor împrejurări pe care le ştiam doar eu şi pe care o să le explic acum în faţa tuturor: aici şi stă cheia! Dumneata, Andrei Semionovici, cu mărturia dumitale preţioasă, mi-ai lămurit definitiv totul. Vă rog să ascultaţi cu toţii: acest domn (şi arătă spre Lujin) a cerut nu demult în căsătorie o domnişoară, şi anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskolnikova. Dar sosind la Petersburg acum trei zile, la prima întâlnire pe care a avut-o cu mine, ne-am certat şi eu l-am dat afară, am şi doi martori. Omul ăsta e veninos... Acum trei zile încă nu ştiam că locuieşte la dumneata, Andrei Semionovici, aşadar chiar în ziua când ne-am certat, acum trei zile, a fost de faţă când eu, ca prieten al răposatului domn Marmeladov, i-am dat soţiei acestuia, Katerina Ivanovna, nişte bani pentru înmormântare. El i-a scris imediat mamei mele şi i-a adus la cunoştinţă că eu i-am dat toţi banii, nu Katerinei Ivanovna, ci Sofiei Semionovna, adică a lăsat să se înţeleagă că am anumite relaţii cu Sofia Semionovna. Şi toate astea, după cum vă puteţi da seama, ca să ne facă pe noi, adică pe mine, pe mama şi pe sora mea, să ne certăm, căutând să le convingă că eu le risipesc în scopuri nedemne ultimii bani, pe care ele mi-i trimiseseră ca să mă ajute. Ieri-seară, de faţă cu mama