şi cu sora mea şi în prezenţa lui, am restabilit adevărul, dovedind că banii i-am dat Katerinei Ivanovna pentru înmormântare, şi nu Sofiei Semionovna, că să nu mai spun că pe Sofia Semionovna acum trei zile nici n-o cunoşteam încă şi nici n-o văzusem la faţă. Cu acest prilej am adăugat că el, Piotr Petrovici Lujin, cu toate meritele sale, nu-i ajunge nici la degetul cel mic Sofiei Semionovna, despre care a scris cuvinte atât de urâte. La întrebarea pe care mi-a pus-o, dacă aş aşeza-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea, i-am răspuns că făcusem deja acest lucru chiar în ziua aceea. Furios că mama şi sora mea nu dau curs clevetirilor lui şi nu se ceartă cu mine, s-a pornit să le spună nişte obrăznicii de neiertat. Relaţiile s-au rupt definitiv şi a fost dat afară din casă. Toate astea s-au întâmplat ieri-seară. Acum vă rog să mă ascultaţi cu foarte mare atenţie: închipuiţi-vă că, dacă el reuşea să demonstreze acum că Sofia Semionovna este o hoaţă, în primul rând le dovedea mamei şi surorii mele că bănuielile lui nu au fost deşarte; că se supărase pe bună dreptate pentru că am aşezat-o pe sora mea alături de Sofia Semionovna; că, atacându-mă pe mine, apăra chipurile onoarea surorii mele şi a logodnicii lui. Într-un cuvânt, prin toate astea ar fi izbutit din nou să provoace o ceartă între mine şi ai mei, sperând, bineînţeles, să le intre din nou în graţii soră-mii şi maică-mii. Nu mai spun că s-a răzbunat pe mine personal, fiindcă presupune, şi nu fără temei, că ţin foarte mult la onoarea şi fericirea Sofiei Semionovna. Iată tot calculul pe care şi l-a făcut! Pentru mine aşa stau lucrurile! Aici şi numai aici e motivul!

Cam aşa, îşi încheie Raskolnikov discursul, întrerupt des de exclamaţiile asistenţei, care de altfel ascultase cu mare atenţie. Dar, în ciuda tuturor acestor întreruperi, a vorbit răspicat, calm, precis şi ferm. Vocea sa tăioasă, tonul său convins şi expresia severă a feţei produseră un efect extraordinar asupra tuturor.

— Aşa-i, aşa-i, aşa este! adeveri plin de entuziasm Lebeziatnikov. Aşa trebuie să fie, fiindcă m-a întrebat chiar, de cum a intrat Sofia Semionovna la noi în cameră, dacă sunteţi aici. Nu v-am văzut printre musafirii Katerinei Ivanovna? M-a chemat lângă fereastră şi m-a întrebat cu voce scăzută. Avea neapărat nevoie să fiţi! Aşa-i, exact aşa e!

Lujin tăcea şi zâmbea dispreţuitor. De altfel, era palid de tot. Părea că se gândeşte cum s-o întoarcă. Poate ar fi fost mulţumit să lase totul baltă şi să plece, dar în clipa aceea era aproape cu neputinţă; asta ar fi însemnat să recunoască direct justeţea învinuirilor ce i se aduseseră, ca şi faptul căclevetise într-adevăr pe seama Sofiei Semionovna. Pe deasupra, asistenţa, şi aşa cherchelită, era cam agitată. Ofiţerul de intendenţă la pensie, chit că nu pricepuse mare lucru, striga mai tare decât toţi şi propunea nişte măsuri extrem de neplăcute pentru Lujin. Dar nu toţi erau băuţi: se strânseseră acolo oameni de prin toate camerele. Cei trei polonezi se înfierbântaseră rău de tot şi nu mai conteneau să-i strige „pane laidak“8, bolborosind şi nişte ameninţări în polonă. Sonia asculta încordată, dar părea să nu înţeleagă nici ea totul, ca şi cum abia îşi revenea dintr-un leşin. Nu îşi lua însă ochii de la Raskolnikov, simţind că numai în el are un apărător. Katerina Ivanovna respira greu şi gâfâit, părând complet sleită. Mai prostită decât toţi arăta Amalia Ivanovna, care rămăsese cu gura căscată şi nu pricepea o iotă. Raskolnikov ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu-l mai lăsară să termine: strigau cu toţii şi se îmbulzeau în jurul lui Lujin cu ocări şi cu ameninţări. Dar Piotr Petrovici nu se sperie. Văzând că dăduse greş cu învinuirea adusă Soniei, recurse la obrăznicie.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, nu vă îmbulziţi, lăsaţi-mă să trec! zise făcându-şi loc prin mulţime. Şi aveţi amabilitatea să nu mă ameninţaţi; vă asigur că n-o să se întâmple nimic, n-o să izbutiţi nimic, mie nu mi-e frică, în schimb dumneavoastră o să daţi socoteală fiindcă acoperiţi prin violenţă un caz penal. Hoaţa a fost dată în vileag cu prisosinţă şi eu o să merg mai departe. Cei din justiţie nu sunt chiar orbi şi... nici băuţi, n-or să creadă doi atei învederaţi, agitatori şi liber-cugetători care mă acuză pe mine dintr-o răzbunare personală, în prostia lor, lucru pe care îl recunosc singuri... Daţi-mi voie!

— În momentul ăsta să dispari din camera mea, să faci bine şi să pleci, am terminat cu dumneata! Şi când mă gândesc că mi-am dat atâta osteneală ca să-i expun... două săptămâni de zile!

— Doar ţi-am spus şi ieri, Andrei Semionovici, că plec singur, dumneata m-ai reţinut; acum nu mai vreau să adaug decât că eşti un prost. Îţi doresc să-ţi tămăduieşti mintea şi ochii miopi. Daţi-mi voie, domnilor!

Încercă să-şi facă drum; dar ofiţerul de intendenţă la pensie nu voia să-l lase să scape aşa uşor, doar cu câteva înjurături, aşa că înhăţă de pe masă un pahar, îşi luă avânt şi azvârli cu el după Piotr Petrovici; dar paharul zbură direct în Amalia Ivanovna. Ea scoase un schelălăit strident, iar pensionarul, pierzându-şi echilibrul din cauza avântului, căzu grămadă sub masă. Piotr Petrovici trecu la el în cameră, iar după o jumătate de ceas părăsise deja casa. Sonia, sfioasă din fire cum era, ştia dinainte că putea deveni mai repede decât oricine o victimă, de vreme ce oricine o putea jigni aproape nepedepsit. Cu toate astea, până în clipa aceea i se păruse că într-un fel sau altul putea scăpa de năpastă – cu prudenţa, cu duhul blândeţii, cu supunerea în faţa oricui şi a tuturor. Dezamăgirea a fost prea grea. Era în stare, desigur, să îndure cu răbdare şi fără crâcnire totul, chiar şi