asta. Dar în prima clipă i se păru nespus de greu. În ciuda biruinţei obţinute şi a faptului că era reabilitată, după ce trecu prima spaimă şi se dezmetici, când înţelese limpede totul, un sentiment de neajutorare şi obidă îi strânse inima. Făcu o criză de nervi. În cele din urmă, neputând să se mai stăpânească, se năpusti afară din cameră şi fugi acasă la ea. Acest lucru se întâmplă imediat după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, nimerită, în hohotele răsunătoare ale celor de faţă, de pahar, nu mai suportă nici ea să plătească oalele sparte. Se năpusti ţipând ascuţit, ca turbată, la Katerina Ivanovna, socotind-o vinovată de toate:

— Afar din cas! Acum! Marş!

Şi spunând acestea, începu să apuce tot ce-i cădea în mână din lucrurile Katerinei Ivanovna şi să dea cu ele de pământ. Katerina Ivanovna, aşa zdrobită şi aproape leşinată cum era, sări din pat (unde căzuse sleită) şi se aruncă asupra Amaliei Ivanovna. Lupta era însă prea inegală, Amalia Ivanovna o împinse cât colo ca pe un fulg.

— Cum? Nu-i de-ajuns că am fost calomniată cumplit, creatura asta tot de mine se ia? Cum? În ziua când îmi îngrop soţul, după toată ospitalitatea mea, mă goneşte în stradă, cu orfanii! Unde să mă duc? urla hohotind şi sufocându-se sărmana femeie. Doamne, strigă ea deodată scăpărând din ochi, ce dreptate mai e şi asta? Pe cine aperi dacă nu pe noi, orfanii? Dar las’ că vedem noi! Există pe lume judecată şi dreptate, există şi o să le găsesc! Numai aşteaptă tu, creatură fără nici un Dumnezeu! Polecika, rămâi cu copiii, mă întorc! Aşteptaţi-mă în stradă, dacă trebuie! Vedem noi dacă există vreo dreptate pe lumea asta!

Şi punându-şi la repezeală pe cap acelaşi şal verde din drap de dames, pomenit de răposatul Marmeladov în relatarea lui, Katerina Ivanovna îşi făcu loc prin mulţimea năucă şi aburită de băutură a chiriaşilor, care continuau să se îmbulzească în odaie, şi fugi plângând şi ţipând în stradă, având în minte doar gândul neclar de-a găsi chiar atunci, pe loc şi cu orice preţ, dreptatea. Polecika, înspăimântată, se ascunse cu copiii în colţul cu cufărul şi, ţinând micuţii strâns în braţe şi plângând, aştepta să li se întoarcă mama. Amalia Ivanovna bântuia prin cameră, se văita, dădea de-a azvârlita cu tot ce nimerea, ţipa şi trăsnea. Chiriaşii zbierau, fiecare în legea lui, unii comentau ce pricepuseră din cele întâmplate, alţii se certau şi se înjurau, alţii lălăiau un cântec...

„E timpul să plec şi eu! se gândi Raskolnikov. Ei, Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!“

Şi se îndreptă spre locuinţa Soniei.

 

7 Doamne milostive (în germ., în orig.).

8 Domnule lichea (în poloneză, în orig.).

~ IV ~

Raskolnikov se arătase energic şi îndrăzneţ ca avocat al Soniei împotriva lui Lujin, cu toată spaima şi suferinţa pe care le purta în sufletul lui. După chinurile din dimineaţa aceea, era chiar bucuros că avea un prilej să-şi mai schimbe gândurile, deja de nesuportat, ca să nu mai spunem că se implica din tot sufletul şi cu toată fiinţa în apărarea Soniei. Pe deasupra, se mai gândea, încercând chiar o nelinişte, la întrevederea pe care urma să o aibă cu Sonia: trebuia să-i spună că el o omorâse pe Lizaveta şi, presimţind cumplita tortură care îl aştepta, voia parcă s-o alunge cu mâinile. De aceea, când exclamase ieşind de la Katerina Ivanovna: „Ei, Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!“, era încă pradă acelei surescitări pline de îndrăzneală şi sfidare dată de victoria de adineauri asupra lui Lujin. Dar se petrecu ceva straniu cu el. Când ajunse la apartamentul lui Kapernaumov, se simţi brusc cuprins de neputinţă şi de frică. Se opri nehotărât în faţa uşii şi, ciudat lucru, se întrebă: „Oare trebuie să-i spun cine a omorât-o pe Lizaveta?“. Era straniu că se mai întreba, pentru că simţise imediat nu numai că trebuia să-i spună, ci şi că momentul acela nu putea fi amânat cu nici un chip. Încă nu ştia de ce, doar simţea asta, şi această conştiinţă chinuitoare a propriei neputinţe în faţa necesităţii aproape îl strivea. Ca să pună capăt şovăielii şi chinului, deschise repede uşa şi se uită din prag la Sonia. Şedea cu coatele pe măsuţă, cu faţa ascunsă în palme, dar văzându-l pe Raskolnikov, se ridică iute şi porni în întâmpinarea lui, ca şi cum l-ar fi aşteptat.

— Ce m-aş fi făcut fără dumneata! spuse repede, ajungând lângă el în mijlocul camerei.

Se vedea bine că voia să-i mulţumească. De asta îl şi aştepta.

Raskolnikov se îndreptă spre masă şi se aşeză pe scaunul de pe care tocmai se sculase ea. Sonia rămase în picioare la doi paşi de el, exact ca în seara trecută.

— Ei bine, Sonia? zise el şi deodată simţi că glasul îi tremură. Ai văzut că toată treaba a avut drept temei „statutul tău social şi deprinderile care derivă din el“. Ai înţeles adineauri asta?

Chipul ei exprima suferinţă.

— Numai să nu-mi vorbeşti ca ieri! îi curmă ea vorba. Te rog, nu începe iar. E şi-aşa destul chin...

Se grăbi să zâmbească, speriată să nu-l supere cu acest reproş.

— Am plecat de-acolo ca o proastă. Ce