El îi povesti că Amalia Ivanovna i-a dat afară din casă şi Katerina Ivanovna a fugit nu se ştie unde „să caute dreptate“.

— O, Doamne! sări Sonia. Hai repede...

Şi îşi luă pelerinuţa.

— Veşnic acelaşi lucru! strigă iritat Raskolnikov. Până şi în gând îi ai numai pe ei! Stai puţin cu mine.

— Şi... Katerina Ivanovna?

— Katerina Ivanovna are să vină singură la dumneata, de vreme ce a plecat de-acasă, adăugă el morocănos. Iar dacă nu te găseşte, tot dumneata ai să fii vinovată...

Chinuită de îndoială, Sonia se aşeză pe scaun. Raskolnikov tăcea, uitându-se în pământ şi cumpănind ceva.

— Să zicem că Lujin n-a vrut să meargă mai departe de data asta, începu el fără să se uite la Sonia. Dar dacă voia, cine ştie cum, îi venea la socoteală, şi nu ne nimeream Lebeziatnikov şi cu mine acolo, te băga la puşcărie! Aşa-i?

— Da, zise ea cu glas stins. Da! repetă împrăştiată şi cuprinsă de panică.

— Dar eu puteam să nu fiu acolo! Iar Lebeziatnikov a apărut cu totul întâmplător.

Sonia tăcea.

— Dacă te-ar fi băgat la puşcărie, atunci ce s-ar fi întâmplat? Ţii minte ce ţi-am spus ieri?

Ea nu răspunse nici acum. El aşteptă un timp.

— Am crezut că o să strigi iar: „Vai, tăceţi, încetaţi!“, izbucni în râs Raskolnikov, deşi într-unul cam forţat. Ce, iar tăcere? întrebă după o clipă. Nu trebuia să vorbim despre ceva? Uite, pe mine m-ar fi interesat să aflu cum ai rezolva dumneata o „problemă“, cum zice Lebeziatnikov. (Părea că începe să se încurce.) Nu, vorbesc serios. Închipuie-ţi, Sonia, că ai fi cunoscut toate intenţiile lui Lujin dinainte, că ai fi ştiut (adică ai fi fost sigură) că ele i-ar fi dus la pieire pe Katerina Ivanovna, pe copiii şi pe dumneata pe deasupra (fiindcă dumneata nu te pui niciodată la socoteală, de asta zic pe deasupra). Şi pe Polecika... fiindcă pentru ea nu există altă cale. Ei bine, dacă toate astea ar depinde numai de ce hotărăşti dumneata, cine ar trebui să rămână pe lumea asta, ar trebui să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii şi să moară Katerina Ivanovna? Cum ai hotărî dumneata: care dintre ei să moară? Te întreb.

Sonia se uită neliniştită la el; era ceva neobişnuit în aceste cuvinte şovăitoare, care băteau pe departe undeva.

— Am presimţit că ai să mă întrebi ceva de felul ăsta, spuse ea privindu-l scrutător.

— Se poate; totuşi cum ai hotărî?

— De ce întrebi un lucru care nu e posibil? spuse în silă Sonia.

— Deci e mai bine să trăiască Lujin şi să facă mârşăvii! Nici asta nu ai curajul să hotărăşti?

— Dar cum să cunosc eu voia Domnului... De ce întrebi un lucru care nu trebuie întrebat? La ce bun întrebările astea fără rost? Cum să se poată întâmpla ca asta să depindă de ce hotărăsc eu? Şi cine m-a pus pe mine judecător peste viaţa şi moartea oamenilor?

— De vreme ce este voinţa Domnului la mijloc, nu mai e nimic de făcut, mormăi ursuz Raskolnikov.

— Mai bine ai spune de-a dreptul ce vrei să spui! strigă chinuită Sonia. Iar baţi undeva... Nu cumva de asta ai venit, să mă chinui?

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni brusc într-un plâns amar. El o privea cu o tristeţe sumbră. Se scurseră vreo cinci minute.

— Ai dreptate, Sonia, spuse în sfârşit cu voce scăzută. Se schimbase brusc. Tonul lui prefăcut-obraznic, care se voia sfidător, dispăruse. Chiar şi glasul îi era mai stins. Ieri ţi-am spus că nu vin să cer iertare, dar aproape că am început prin a cere iertare... Despre Lujin şi despre voia Domnului pentru mine vorbeam... Ceream iertare, Sonia...

Vru să zâmbească, dar în zâmbetul lui şters era ceva neputincios şi nedus până la capăt. Lăsă capul în jos şi îşi acoperi faţa cu mâinile.

Deodată, un sentiment straniu, neaşteptat, un fel de ură faţă de Sonia îi trecu prin inimă. Parcă mirându-se şi speriindu-se singur de acest sentiment, îşi ridică brusc capul şi îşi pironi ochii asupra ei, dar îi întâlni privirea neliniştită şi chinuită de îngrijorare; era plină de iubire, iar ura lui pieri ca prin farmec. Fusese altceva, luase un sentiment drept altul. Asta însemna numai că momentul acela sosise.

Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile şi plecă iar capul. Brusc păli, se ridică de pe scaun, se uită la Sonia şi, fără să spună nimic, se mută maşinal pe patul ei.

În momentul acela încercă o senzaţie îngrozitor de asemănătoare cu cea pe care o avusese când stătea în spatele bătrânei, cu toporul deja scos din bretea, cu gândul că deja „nu mai trebuia pierdută nici o clipă“.

— Ce-i cu dumneata? întrebă Sonia teribil de intimidată.

El nu putea scoate un cuvânt. Altfel, cu totul altfel, se gândise să-i spună şi nu înţelegea deloc ce se întâmpla acum cu el. Sonia se apropie încet, se aşeză pe pat şi aşteptă fără să-şi ia ochii de la el. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Era ceva de neîndurat: îşi întoarse spre ea faţa palidă ca a unui mort; buzele i se strâmbară neputincios, căznindu-se să vorbească. Sonia îşi simţi