— Ce-i cu dumneata? repetă ea depărtându-se puţin de el.

— Nimic, Sonia. Nu te speria... Fleacuri! Dacă stăm şi judecăm, zău că sunt doar nişte fleacuri, bâigui el cu aerul cuiva care nu mai ştie de sine, care vorbeşte în delir. Oare de ce am venit să te chinui? adăugă deodată, uitându-se la ea. Zău. De ce? Mă tot întreb, Sonia...

Întrebarea şi-o pusese poate cu un sfert de oră în urmă, acum vorbea însă fără nici un pic de vlagă, abia ştiind de el şi simţind cum tremură din tot trupul, fără oprire.

— Oh, ce te chinuie aşa? rosti ea cu durere în glas, fără să-şi ia privirea de la el.

— Totu-i o prostie!... Uite ce-i, Sonia (brusc, cine ştie de ce, pentru vreo două secunde, schiţă un zâmbet slab şi neputincios), ţii minte ce-am vrut să-ţi spun ieri?

Sonia aştepta neliniştită.

— Plecând, ţi-am zis că poate îmi iau rămas-bun de la tine pentru totdeauna, dar că, dacă vin astăzi, am să-ţi spun cine... a omorât-o pe Lizaveta.

Ea începu să tremure din tot trupul.

— Ei bine, am venit să-ţi spun.

— Atunci ieri chiar ai vorbit serios..., şopti ea cu greutate. Dar de unde ştii? întrebă repede, parcă dezmeticindu-se brusc.

Începu să respire greu. Chipul ei devenea tot mai palid.

— Ştiu.

Ea tăcu preţ de vreun minut.

— L-au găsit cumva pe acela? întrebă timid.

— Nu, nu l-au găsit.

— Atunci cum poţi să ştii asta? întrebă ea abia auzit după un alt minut de tăcere.

El se întoarse spre ea şi o privi drept în ochi.

— Ghiceşte, spuse cu acelaşi zâmbet dinainte, strâmb şi fără vlagă.

Un fel de spasm străbătu trupul ei.

— Ce tot... de ce mă tot... înspăimânţi? zise ea zâmbind copilăreşte.

— Dacă ştiu... înseamnă că sunt bun prieten cu el, zise Raskolnikov neluându-şi o clipă ochii de la faţa ei, ca şi cum rămăseseră pironiţi acolo. El pe Lizaveta aceea... n-a vrut s-o omoare... A omorât-o... fără voie... Pe bătrână a vrut s-o omoare... când era singură... şi s-a dus acolo... Dar atunci a intrat Lizaveta... Şi atunci... el a omorât-o.

Trecu un alt minut îngrozitor. Se uitau amândoi unul la altul.

— Deci nu poţi să ghiceşti? întrebă el deodată, având senzaţia că se aruncă dintr-o clopotniţă.

— N-nu, şopti abia auzit Sonia.

— Caută bine.

Imediat ce spuse asta, aceeaşi senzaţie familiară dinainte îi îngheţă din nou sufletul: se uită la ea şi deodată i se păru că vede pe faţa ei chipul Lizavetei. Avea clar întipărită în minte expresia feţei Lizavetei în timp ce se apropia atunci de ea cu toporul, iar ea se trăgea înapoi, spre perete, cu o mână ridicată în faţă şi o spaimă absolut copilărească zugrăvită pe chip, întocmai cum fac copiii mici când încep să se sperie de ceva şi se uită cu o privire încremenită şi panicată la lucrul care-i sperie, se trag înapoi ridicând o mânuţă dinainte, gata să izbucnească în plâns. Acelaşi lucru se întâmplă acum şi cu Sonia: la fel de neputincioasă, la fel de înspăimântată, îl privi câtva timp şi deodată, întinzând în faţă mâna stângă, îşi propti uşor, abia simţit, degetele în pieptul lui şi începu să se ridice încet de pe pat, depărtându-se tot mai mult şi mai mult de el, privindu-l tot mai fix. Groaza ei i se transmise brusc şi lui: exact aceeaşi groază se citi şi pe chipul lui, exact la fel începu să se uite şi el la ea şi aproape cu acelaşi zâmbet copilăresc.

— Ai ghicit? şopti el într-un sfârşit.

— Doamne! izbucni un vaiet din pieptul ei.

Se prăbuşi fără vlagă pe pat, cu faţa în pernă. Dar după o clipă se ridică, se apropie iute de el, îi apucă amândouă mâinile şi, strângându-le puternic, ca într-o menghină, cu degetele ei subţiri, începu să se uite iarăşi fix la el, parcă lipindu-şi privirea de faţa lui. Voia, cu privirea astadisperată, să vadă şi să prindă o urmă de speranţă. Dar nu era nici o speranţă: nu mai exista nici o îndoială: aşa era! Chiar şi mai târziu, când îşi amintea clipa aceea, totul i se părea straniu, ireal: cum de văzuse atunci atât de brusc că nu mai exista nici o îndoială? Doar nu putea spune, de pildă, că presimţise ceva de felul ăsta! Totuşi acum, de îndată ce i-a spus, avea dintr-odată senzaţia că presimţise asta.

— Gata, Sonia, ajunge! Nu mă tortura! se rugă el chinuit.

Cu totul altfel avusese de gând să-i spună, dar aşa ieşise.

Părând să nu mai ştie de ea, Sonia sări de pe pat şi, frângându-şi mâinile, merse până în mijlocul camerei; se întoarse însă repede şi se aşeză din nou lângă el, aproape atingându-i umărul cu umărul ei. Brusc, străbătută parcă de un gând, se cutremură, ţipă şi se aruncă, fără să ştie nici ea de ce, în genunchi în faţa lui.

— Ce-ai făcut, ce-ai făcut cu tine! zise disperată şi, sărind în picioare, i se aruncă la piept, îl îmbrăţişă şi îl strânse cu toată puterea în braţe.

Raskolnikov se trase un pas înapoi