— Ce ciudată eşti, Sonia! Mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după ce ţi-am spus asta. Nu ştii nici tu de tine.

— Nu, acum nu există nimeni pe lume mai nefericit ca tine! exclamă ea sfârşită, fără să audă cuvintele lui, şi izbucni brusc într-un plâns cu sughiţuri, aproape isteric.

Un sentiment pe care nu îl mai cunoştea de mult îi izbi ca un val sufletul, înmuindu-l. Nu i se împotrivi: două lacrimi îi lunecară din ochi şi îi rămaseră agăţate de gene.

— Atunci n-ai să mă laşi, Sonia? zise uitându-se la ea aproape cu speranţă.

— Nu, nu, niciodată, nicăieri! strigă Sonia. Am să te urmez pretutindeni! O, Doamne!... Nefericita de mine!... De ce, de ce nu te-am cunoscut înainte! De ce n-ai venit înainte? O, Doamne!

— Uite, am venit.

— Acum! Oh, ce-i de făcut acum?... Împreună, împreună, repeta ea parcă în neştire şi îl îmbrăţişă din nou. O să merg la ocnă împreună cu tine!

El se cutremură parcă deodată şi zâmbetul dinainte, plin de ură şi aproape arogant, i se ivi din nou pe buze.

— Sonia, poate că eu n-am încă de gând să merg la ocnă!

Sonia îşi îndreptă repede privirea spre el.

După primul sentiment fierbinte şi chinuitor de milă pentru nefericit, gândul înspăimântător al omorului o copleşi din nou. În tonul lui schimbat i se păru că aude brusc ucigaşul. Se uita năucă la el. Nu ştia nimic, nici de ce, nici cum, nici pentru ce o făcuse. Acum i se ivise deodată în minte toate aceste întrebări. Şi iar nu îi veni să creadă: „El, el ucigaş! Să fie cu putinţă?“.

— Ce-i asta? Ce-i cu mine? zise ea profund nedumerită, parcă nerevenindu-şi. Dar cum de te-ai putut dumneata, atât de... cum de te-ai putut hotărî? Ce-i asta?

— Ei bine, ca să jefuiesc. Încetează, Sonia! răspunse el obosit şi parcă chiar înciudat.

Sonia stătea ca încremenită, dar deodată strigă:

— Erai flămând! Ai vrut... să-ţi ajuţi mama? Da?

— Nu, Sonia, nu, murmură el întorcându-se şi plecând capul. Nu eram chiar aşa flămând... am vrut într-adevăr s-o ajut pe mama, dar... nici asta nu e chiar adevărat... nu mă mai chinui, Sonia!

Ea îşi plesni palmele.

— Toate astea să fie oare adevărate? Doamne, dar ce adevăr! Cine poate să creadă aşa ceva?... Cum, cum, dumneata care dai altora până şi ultimul ban, ai ucis ca să jefuieşti! Ah, strigă ea deodată, banii aceia pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna... banii aceia... Doamne, nu cumva şi banii aceia...

— Nu, Sonia, o întrerupse el grăbit, n-au fost banii aceia, linişteşte-te! Banii ăştia mi i-a trimis mama printr-un negustor şi i-am primit când eram bolnav, iar în aceeaşi zi i-am şi dat... Razumihin a văzut... el i-a şi primit pentru mine... erau banii mei, ai mei personal, chiar ai mei.

Sonia îl asculta nedumerită, străduindu-se din toate puterile să înţeleagă ceva.

— Iar banii aceia... de fapt, nici nu ştiu dacă au fost acolo şi bani, adăugă el încet şi parcă pe gânduri. Am luat atunci punguliţa de la gâtul ei, din antilopă era... o punguliţă plină, doldora... dar nu m-am uitat în ea; pesemne n-am avut timp... Ei, iar lucrurile, nişte butoni şi lănţişoare, toate lucrurile astea şi punguliţa le-am îngropat într-o curte străină, pe bulevardul V., sub o piatră, a doua zi dimineaţă... Sunt toate acolo şi-acum...

Sonia asculta încordată.

— Atunci de ce... de ce ai spus că ai făcut-o ca să jefuieşti dacă nu ai luat nimic? întrebă ea repede, agăţându-se de un pai.

— Nu ştiu... nu sunt încă hotărât dacă să iau sau nu banii aceia, spuse el, căzând din nou pe gânduri dar, dezmeticindu-se dintr-odată, schiţă un zâmbet iute şi scurt. Ei, ce tâmpenii îţi mai spun şi eu, nu?

Soniei îi trecu brusc prin minte: „Nu cumva e nebun?“. Respinse însă imediat gândul ăsta: „Nu, aici e altceva“. Nimic, absolut nimic nu pricepea.

— Ştii, Sonia, spuse el deodată cu oarecare însufleţire, ştii ce o să-ţi spun: dacă măcar omoram pentru că eram flămând, urmă el rostind apăsat fiecare cuvânt şi uitându-se la ea cu o privire misterioasă, dar sinceră, acum eram... fericit! Să ştii asta! Şi ce-ţi pasă ţie, ce-ţi pasă, strigă după o clipă, chiar cu un fel de disperare, ce-ţi pasă ţie dacă recunosc că am făcut rău? Ce nevoie ai de triumful ăsta stupid asupra mea? O, Sonia, pentru asta am venit eu acum la tine?

Sonia vru din nou să spună ceva, dar tăcu.

— De asta te-am şi rugat ieri să vii cu mine, fiindcă nu mi-ai rămas decât tu.

— Unde să vin? întrebă timid Sonia.

— Nu să furăm şi nici să omorâm, nu te speria, zâmbi el sarcastic. Noi doi suntem foarte diferiţi... Ştii, Sonia, abia acum, abia acum am înţeles unde te-am rugat ieri să mă însoţeşti. Iar ieri, când ţi-am făcut rugămintea, nu înţelegeam nici eu unde. Pentru un singur lucru te-am rugat să mă însoţeşti, pentru un singur lucru am venit: nu mă lăsa. N-ai să mă laşi, Sonia?

Ea îi strânse mâna.

— Şi pentru ce, pentru ce i-am spus eu ei, de ce i-am destăinuit!