exclamă el după o clipă, cu disperare, privind-o îngrozitor de chinuit. Uite, tu aştepţi de la mine o explicaţie, tu stai şi aştepţi, Sonia, văd bine. Dar ce pot să-ţi spun? Oricum n-ai înţelege nimic din asta, doar ai suferi cumplit... din pricina mea! Uite, plângi şi mă îmbrăţişezi iar, însă pentru ce mă îmbrăţişezi? Pentru că nu am putut îndura singur şi am venit să-mi deşert povara: „Suferă şi tu, o să-mi fie mai uşor!“. Şi tu poţi să iubeşti un asemenea ticălos?

— Dar ce, tu nu te chinui? strigă Sonia.

Şi din nou acelaşi sentiment îi învălui inima, înmuind-o o clipă.

— Sonia, eu am un suflet rău, bagă de seamă: asta poate explica multe. De asta am şi venit, fiindcă sunt rău. Sunt şi oameni care n-ar fi venit. Însă eu sunt laş şi... ticălos! Dar... fie! Nu-i asta... Acum trebuie să vorbesc şi nu ştiu cum să-ncep...

Se opri şi căzu pe gânduri.

— Eeh, noi doi nu suntem din acelaşi soi! urmă pe un ton ridicat. Nu suntem la fel. De ce-am venit, de ce-am venit? N-o să mi-o iert niciodată!

— Nu, nu, e bine că ai venit! strigă Sonia. E mai bine că ştiu! E mult mai bine!

O privi cu durere.

— Ei bine, spuse el parcă dus pe gânduri, de fapt, uite cum a fost: am vrut să fac din mine un Napoleon, de asta am şi omorât... Ei, acum e clar?

— N-nu, şopti Sonia cu nevinovăţie şi sfiiciune. Dar... spune, spune! Am să înţeleg, în sufletul meu am să înţeleg tot! zise rugător.

— Ai să înţelegi? Bine atunci, să vedem!

Tăcu şi rămase îndelung pe gânduri.

— Uite, într-o zi mi-am pus întrebarea: ce-ar fi dacă, de pildă, Napoleon ar fi fost în locul meu şi n-ar fi avut, ca să-şi înceapă cariera, nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont Blanc, ci în locul tuturor acestor lucruri frumoase şi măreţe, ar fi avut pur şi simplu o băbătie ridicolă, văduvă de arhivar, pe care să mai trebuiască s-o şi omoare ca să-i fure banii de la teşcherea (doar pentru carieră, înţelegi?), ei, s-ar fi hotărât să facă aşa ceva dacă n-ar fi avut altă soluţie? N-ar fi dat înapoi pentru că era ceva lipsit de măreţie şi... şi pentru că e un păcat? Ei, îţi mărturisesc că „întrebarea“ asta m-a muncit îngrozitor de multă vreme, fiindcă mi s-a făcut o ruşine teribilă când mi-am dat seama în cele din urmă (aşa, dintr-odată), că nu numai că n-ar fi dat înapoi, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte că e ceva lipsit de măreţie... şi chiar n-ar fi înţeles: pentru ce să dea înapoi? Iar dacă nu ar fi avut altă cale, i-ar fi luat piuitul fără să mai stea pe gânduri!... Ei, atunci... n-am mai stat pe gânduri... i-am luat piuitul... în virtutea autorităţii sale. Aşa a fost, exact cum îţi spun! Ţi se pare ridicol? Da, Sonia, cel mai ridicol e că poate chiar aşa a fost...

Soniei numai ridicol nu i se părea.

— Mai bine mi-ai spune de-a dreptul... fără exemple, îl rugă ea şi mai sfios, abia auzit.

El se întoarse spre ea, o privi trist şi îi luă mâinile într-ale lui.

— Ai dreptate iar, Sonia. Toate astea nu-s decât prostii, mai degrabă palavre! Uite, ştii şi tu că mama mea n-are mai nimic. Soră-mea, care a primit întâmplător o educaţie, e nevoită să umble de colo-colo ca guvernantă. Şi-au pus toate speranţele în mine. Am învăţat, dar n-am putut să mă întreţin la universitate şi am fost silit să-mi las pentru o vreme studiile. Dacă le-aş fi urmat mai departe, peste vreo zece-doisprezece ani (dacă împrejurările mi-ar fi fost prielnice), puteam nădăjdui totuşi să ajung un profesor sau un funcţionar cu o mie de ruble leafă... (Părea că spune o lecţie învăţată pe de rost.) Până atunci mama s-ar fi uscat de atâtea griji şi necazuri şi eu n-aş fi reuşit să-i alin bătrâneţile, iar soră-mea... ei, soră-mea putea să păţească ceva şi mai rău!... Şi de ce să treci întruna pe lângă viaţă şi să întorci spatele la toate, să-ţi uiţi mama şi să înghiţi plin de respect, bunăoară, jignirea adusă surorii tale? Ca după ce le-ai îngropat să ai parte de altele, de o soţie şi de copii, iar pe urmă să-i laşi şi pe ei fără un ban şi fără o bucată de pâine? Ei... ei, uite-aşa m-am hotărât să pun mâna pe banii bătrânei, ca să-i folosesc în primii ani fără s-o mai chinui pe mama, să mă întreţin la universitate, să fac totul la scară mare, să-mi făuresc o carieră cu totul nouă şi s-o apuc pe un drum neumblat, să fiu independent... Ei... ei bine, asta-i tot... Sigur că am făcut rău omorând-o pe bătrână... dar cu asta basta!

Ajungând la capătul povestirii, păru istovit şi îşi lăsă capul în jos.

— O, nu-i asta, nu e! exclamă neliniştită Sonia. Cum să fie cu putinţă aşa ceva... nu, nu-i aşa, nu e!

— Nu crezi că e aşa?... Dar eu ţi-am vorbit sincer, ţi-am spus adevărul!

— Şi ce adevăr! O, Doamne!

— Am omorât doar un păduche, Sonia, un păduche nefolositor, respingător, dăunător.

— Păduchele ăla era un om!

— Ştiu şi eu că nu era un păduche, răspunse uitându-se ciudat la ea. Şi de fapt mint, Sonia, adăugă, mint deja de mult... Nu-i aşa, ai dreptate să spui