Ochii îi ardeau ca de friguri. Aproape că începuse să delireze; un zâmbet neliniştit îi rătăcea pe buze. De sub surescitarea lui răzbătea o oboseală cumplită. Sonia înţelese cât era de chinuit. Ea însăşi simţea că i se învârte capul. Şi ce ciudat vorbea: parcă era clar pe undeva şi totuşi... „Dar cum! Cum! O, Doamne!“ Şi îşi frângea disperată mâinile.

— Nu, Sonia, nu-i asta! urmă el ridicând deodată capul şi părând uluit şi stârnit de o nouă întorsătură a gândurilor. Nu-i asta! Dar mai bine... presupune (Da! Aşa e într-adevăr mai bine!), presupune că sunt ambiţios, invidios, rău, ticălos, răzbunător, ei... da, poate predispus la nebunie. (Las’ să fie toate odată! Despre nebunie au vorbit în ultima vreme, ştiu!) Uite, ţi-am spus adineauri că nu mă pot întreţine la universitate. Dar poate că aş fi putut. Mama mi-ar fi trimis bani pentru tot ce era de plătit, iar pentru cizme, haine şi pâine aş fi câştigat singur; în mod sigur! Scoteam destul din meditaţii: mi se ofereau şi câte cincizeci de copeici. Razumihin munceşte! Dar eu m-am înrăit şi n-am mai vrut. Exact aşa, m-am înrăit (e bun cuvântul!). Şi atunci, ca un păianjen, m-am vârât în cotlonul meu. Ai fost în chiţimia mea, Sonia! Ştii ce jos e tavanul şi cum odăile alea strâmte îţi strâng sufletul şi mintea! Oh, cât am urât camera aceea! Cu toate astea nu voiam să ies din ea. Înadins nu voiam. Nu ieşeam cu zilele şi nu voiam să muncesc, nici măcar să mănânc nu voiam, zăceam tot timpul. Dacă îmi aducea Nastasia ceva – mâncam, dacă nu-mi aducea – aşa trecea ziua; înadins, din răutate, nu ceream! N-aveam lumină noaptea, zăceam în beznă, dar să câştig bani de lumânări nu voiam. În loc să învăţ, mi-am vândut cărţile; praful e şi acum de un deget pe masă la mine, pe notiţe şi pe cărţi. Preferam să zac şi să mă gândesc. Şi mă tot gândeam... Şi aveam întruna vise stranii, fel de fel de vise, nici nu mai spun! Atunci a început să mi se năzară că... Nu, nu-i aşa! Iar nu povestesc cum trebuie! Vezi, atunci mă tot întrebam: de ce sunt atât de prost, dacă ceilalţi sunt proşti şi eu ştiu sigur lucrul ăsta, că sunt proşti, de ce să nu vreau să fiu eu mai deştept? Pe urmă, Sonia, am înţeles că, dacă aştepţi până se deşteaptă toţi, durează din cale-afară de mult... Pe urmă am mai înţeles că asta nici nu se va întâmpla vreodată, că oamenii nu se schimbă şi că nimeni nu poate să-i transforme, că nici nu merită să-ţi iroseşti puterile cu aşa ceva! Da, aşa e! Asta e legea lor... E lege, Sonia! Aşa e!.. Ştiu acum, Sonia, că cine e puternic şi are mintea şi sufletul tari, acela îi domină! În ochii lor, cine cutează mult, acela are dreptate. Cine îi dispreţuieşte, acela ajunge legiuitor, iar cine cutează cel mai mult, acela va avea cea mai mare dreptate! Aşa a fost până acum şi aşa va fi întotdeauna! Numai orbii nu văd!

Deşi se uita la Sonia în timp ce spunea toate astea, pe Raskolnikov nu-l mai interesa dacă ea înţelegea sau nu. Îl apucase febra. Părea cuprins de un entuziasm sumbru. (Într-adevăr, era mult prea mult timp de când nu mai vorbise cu nimeni!) Sonia înţelese că această filozofie lugubră devenise credinţa şi legea lui.

— Am mai înţeles atunci, Sonia, continuă el exaltat, că puterea i se dă numai celui care îndrăzneşte să se aplece şi să o ia. E nevoie doar de un lucru, unul singur: să cutezi, atâta tot! Atunci mi-a venit o idee, prima oară în viaţă, o idee care nu-i mai venise nimănui niciodată până la mine! Nimănui! Mi-a fost deodată limpede ca lumina zilei că nimeni n-a îndrăznit încă şi nu va îndrăzni ca, trecând pe lângă toate aceste piedici absurde, să le ia pur şi simplu de coadă şi să le dea dracului! Am... am vrut să cutez şi am omorât... am vrut doar să cutez, Sonia, uite cauza!

— Vai, taci, taci! strigă Sonia plesnindu-şi palmele. Te-ai depărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lovit, te-a lăsat în mâinile diavolului!...

— Aşadar, Sonia, în timp ce zăceam în beznă şi mă gândeam la toate astea, diavolul mă ispitea? Hm?

— Taci! Nu râde, hulitor de Dumnezeu, nu-nţelegi, nu-nţelegi nimic! O, Doamne! Nimic, nimic nu înţelege!

— Taci din gură, Sonia, nu râd deloc, ştiu şi eu că diavolul m-a împins. Taci din gură, Sonia, taci! repetă el sumbru, stăruitor. Ştiu tot. M-am gândit deja la toate astea şi mi le-am spus întruna în şoaptă cât am zăcut atunci în întuneric... Mi-am chinuit mintea cu ele până la cel mai mic amănunt, şi ştiu tot, tot! Ah, cât mă săturasem, cât mă săturasem de toată pălăvrăgeala asta! Voiam să uit tot şi s-o iau de la capăt, Sonia, să nu mai bat câmpii! Chiar crezi că m-am dus acolo ca un prost, ca un smintit? Nu, m-am dus ca unul care gândeşte, asta m-a şi pierdut! Crezi că eu nu ştiam, de pildă, că de vreme ce începusem să mă întreb întruna dacă am dreptul la această putere însemna că nu-l am? Sau că, dacă îmi puneam întrebarea: „E un păduche omul?“, însemna că omul nu era un păduche pentru mine, ci pentru cel căruia nici nu-i trecea prin minte asta şi se ducea acolo de-a dreptul, fără întrebări... Dacă m-am chinuit zile în şir întrebându-mă: „Napoleon ar fi făcut-o sau nu?“, înseamnă că simţeam clar că nu sunt Napoleon... Tot chinul, tot chinul vorbăriei ăsteia l-am îndurat, Sonia, şi tot am vrut să mi-l arunc