de pe umeri: am vrut să ucid fără cazuistică, să omor pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut să mă mint nici pe mine în privinţa asta! Nu ca să-mi ajut mama am omorât – asta-i o prostie! N-am omorât pentru ca, obţinând bani şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii. Aiurea! Am ucis pur şi simplu; pentru mine am ucis, numai pentru mine; şi în clipa aceea îmi era perfect egal dacă am să ajung binefăcătorul omenirii sau dacă toată viaţa am să-i prind pe alţii în pânza mea, ca un păianjen, şi am să le sug vlaga!... Nu banii m-au ispitit în primul rând, Sonia, când am ucis, nu atât banii, cât altceva... Acum ştiu toate astea... Înţelege-mă: poate că, dacă aş mai merge o dată pe acelaşi drum, n-aş mai repeta fără îndoială omorul. Altceva voiam să ştiu, altceva m-a îndemnat: voiam să aflu atunci, cât mai repede, dacă sunt un păduche ca toţi ceilalţi sau sunt om. Dacă am să pot să fac pasul sau n-am să pot. Dacă am să îndrăznesc să mă aplec şi să iau puterea sau nu. Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul...

— Să omori? Dacă ai dreptul să omori? îşi plesni Sonia palmele.

— Eeh, Sonia! strigă el iritat şi vru să obiecteze ceva, dar tăcu dispreţuitor. Nu mă întrerupe, Sonia! Am vrut să-ţi demonstrez un singur lucru: că diavolul m-a împins atunci, dar după aceea m-a lămurit că n-aveam dreptul să merg acolo, pentru că şi eu sunt un păduche ca toţi ceilalţi! Şi-a bătut joc de mine, uite de asta am şi venit acum la tine! Halal oaspete! Dacă nu eram un păduche, mai veneam oare la tine? Ascultă, când m-am dus atunci la bătrână, m-am dus numai să fac o probă... Să ştii!

— Şi-ai omorât! Ai omorât!

— Dar cum am omorât? Aşa se omoară? Aşa se duce cineva să omoare, cum m-am dus eu atunci? Am să-ţipovestesc odată cum m-am dus... Şi oare pe bătrână am omorât-o eu? Pe mine m-am omorât, nu pe bătrână! Acolo, dintr-odată şi pentru totdeauna, mi-am pus capăt vieţii!... Iar pe bătrâna aia diavolul a omorât-o, nu eu... Gata, Sonia, ajunge, ajunge! Lasă-mă, strigă deodată cu un glas sfâşietor, lasă-mă!

Îşi sprijini coatele pe genunchi şi îşi strânse capul în palme ca într-o menghină.

— Cât suferi! gemu chinuită Sonia.

— Ei, acum ce-i de făcut, spune! întrebă el ridicându-şi brusc capul şi uitându-se la ea cu chipul schimonosit de disperare.

— Ce e de făcut! exclamă ea, sărind deodată în picioare, iar ochii, plini până atunci de lacrimi, îi străluciră. Ridică-te! (Îl apucă de umăr şi el se ridică puţin, privind-o aproape mirat.) Du-te chiar acum, în clipa asta, la o răspântie, fă o plecăciune, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit, apoi înclină-te în faţa lumii întregi, în toate cele patru zări, şi spune cu voce tare dinaintea tuturor: „Am ucis!“. Atunci Dumnezeu o să-ţi trimită din nou viaţă. Ai să te duci? Ai să te duci? îl întrebă tremurând din tot trupul ca în pragul unei crize, apucându-i amândouă mâinile, strângându-i-le cu putere într-ale ei şi uitându-se la el cu o privire arzătoare.

Pe el îl surprinse, chiar îl ului, exaltarea ei neaşteptată.

— Vrei să merg la ocnă, Sonia? Trebuie să mă predau? întrebă el sumbru.

— Să primeşti suferinţa şi să ispăşeşti prin ea, asta trebuie.

— Nu, nu mă duc la ei să mă predau, Sonia.

— Şi de trăit, de trăit cum o să trăieşti? Pentru ce o să trăieşti? strigă Sonia. O să mai poţi acum? Şi mamei tale ce o să-i spui? (Vai de ele, ce-o să fie cu ele acum!) Dar ce zic eu! Doar ţi-ai părăsit deja mama şi sora. Le-ai părăsit deja, da, le-ai şi părăsit. O, Doamne, strigă ea, astea le ştie foarte bine şi singur! Dar cum, cum să trăieşti fără să fii om! Ce-o să fie cu tine acum?

— Nu fi copil, Sonia, zise el încet. Cu ce sunt eu vinovat în faţa lor? De ce să mă duc? Ce să le spun? Asta-i o iluzie... Ei nimicesc milioane de oameni şi socotesc asta o virtute. Sunt nişte escroci şi nişte ticăloşi, Sonia... Nu mă duc. Ce să le spun: că am ucis, dar n-am îndrăznit să iau banii şi că i-am ascuns sub o piatră? adăugă el cu un zâmbet sarcastic. Ca să-şi bată joc de mine? Or să spună: e un prost dacă nu i-a luat. Laş şi prost! N-or să înţeleagă nimic, Sonia, nimic, şi nici nu sunt vrednici să înţeleagă. De ce m-aş duce? Nu mă duc. Nu fi copil, Sonia...

— O să te chinui, o să te chinui, repeta ea întinzând mâinile spre el într-o implorare disperată.

— Poate că totuşi m-am ponegrit singur, zise el mohorât, dus parcă pe gânduri, poate că totuşi sunt om, nu păduche, şi m-am grăbit să mă condamn... O să lupt totuşi.

Un zâmbet arogant i se întipări pe buze.

— Să ai pe suflet o asemenea povară! Şi pentru toată viaţa, pentru toată viaţa!...

— O să mă obişnuiesc..., răspunse el ursuz şi gânditor. Ascultă, reluă după o clipă, gata cu plânsul, e timpul să trecem la treabă: am venit să-ţi spun că mă caută deja, că vor să mă prindă...

— Oh! strigă Sonia îngrozită.

— Ei, pentru ce strigi! Vrei să mă duc la ocnă şi acum te sperii? Doar că, uite ce-i: n-am să mă dau