bătut. O să mă lupt cu ei şi n-or să-mi facă nimic. N-au probe adevărate. Ieri am fost într-un mare pericol, am crezut că s-a zis; dar azi s-au îndreptat lucrurile. Toate probele lor sunt cu dus şi întors, adică pot să le întorc învinuirile în folosul meu, înţelegi? Şi o să le întorc, fiindcă acum am prins şmecheria... Dar la puşcărie tot or să mă bage. Dacă n-ar fi fost o anumită întâmplare, m-ar fi băgat probabil chiar astăzi, adică sigur m-ar fi băgat, însă poate că mai au tot timpul... Dar asta nu-i nimic, Sonia: o să stau cât o să stau şi până la urmă or să-mi dea drumul... fiindcă n-au nici o probă adevărată, şi nici n-or să aibă, ai cuvântul meu. Iar cu ce au ei, nu poţi condamna un om. Ei, gata... Am vrut numai să ştii... Pe soră-mea şi pe mama o să încerc să le fac cumva să nu dea crezare şi să nu se sperie... Se pare că acum soră-mea e asigurată... prin urmare şi mama... Ei, asta-i tot. Dar tu să fii prudentă. O să vii la mine la puşcărie când o să fiu acolo?

— O, da! O să vin!

Stăteau unul lângă altul, trişti şi zdrobiţi, de parcă ar fi fost aruncaţi de furtună pe un ţărm pustiu. El se uita la Sonia şi simţea ce dragoste îi purta, dar, lucru ciudat, deodată îi veni greu şi îl duru că era iubit astfel. Da, era un simţământ straniu şi cumplit! Venind la Sonia, simţise că în ea îi erau speranţa şi scăparea; se gândise să-şi descarce cât de cât sufletul şi acum, când toată inima ei se îndrepta spre el, îşi dădu seama că era mult mai nefericit decât înainte.

— Sonia, îi spuse, mai bine nu veni la mine când o să fiu la puşcărie.

Sonia nu răspunse, plângea. Se scurseră câteva minute.

— Ai o cruce? întrebă ea pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată.

El nu înţelese întrebarea imediat.

— N-ai, nu-i aşa? Uite, ia-o pe asta de chiparos. Mai am una, de aramă, a Lizavetei. Eu şi cu Lizaveta am făcut schimb de cruci, ea mi-a dat-o pe a ei şi eu i-am dat iconiţa mea. Acum eu o s-o port pe a Lizavetei, iar asta e pentru tine. Ia-o... doar e a mea! E a mea! îl rugă ea. Dacă mergem să suferim împreună, atunci să ducem şi crucea împreună!...

— Dă-mi-o! spuse Raskolnikov.

Nu voia să o amărască. Dar îşi retrase pe loc mâna întinsă spre cruce.

— Nu acum, Sonia. Mai bine după, adăugă el ca să o liniştească.

— Da, da, mai bine, mai bine, repetă ea cu însufleţire. Când ai să te duci să-ţi ispăşeşti pedeapsa, atunci ai s-o pui. O să vii la mine, eu o să ţi-o atârn de gât, o să ne rugăm şi o să mergem

În clipa aceea, cineva bătu de trei ori în uşă.

— Sofia Semionovna, pot să intru? se auzi un glas politicos, cunoscut.

Sonia se repezi speriată să deschidă. Capul bălai al domnului Lebeziatnikov se ivi în uşă.

~ V ~

Lebeziatnikov părea foarte tulburat.

— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertaţi-mă... M-am gândit eu că o să vă găsesc aici, i se adresă deodată lui Raskolnikov, adică nu că m-aş fi gândit... la ceva în sensul ăsta... dar m-am gândit... Katerina Ivanovna şi-a pierdut minţile, zise deodată scurt către Sonia, lăsându-l baltă pe Raskolnikov.

Sonia scoase un ţipăt.

— Cel puţin aşa se pare. De fapt... Noi nu ştim ce să facem, asta e! S-a întors... a fost gonită pesemne de pe undeva, poate şi bătută... cel puţin, aşa se pare... S-a dus în fuga mare la şeful lui Semion Zaharâci şi nu l-a găsit acasă; lua prânzul la un alt general... şi, închipuiţi-vă, a dat fuga acolo unde lua el masa... la celălalt general... şi, închipuiţi-vă, atâta a stăruit, că l-au chemat pe şeful lui Semion Zaharâci, da, l-a ridicat de la masă, se pare. Puteţi să vă imaginaţi ce-a ieşit acolo. A fost gonită, se-nţelege; dar ea povesteşte că l-a făcut de două parale şi a aruncat cu ceva după el. Asta nu-i de mirare... dar cum de n-au arestat-o – nu pricep! Acuma le povesteşte tuturor, până şi Amaliei Ivanovna, însă nu se-nţelege mai nimic, ţipă şi se izbeşte cu capul de pereţi... Ah, da: ţipă că acum, când au părăsit-o toţi, o să-şi ia copiii şi o să umble pe stradă cu o flaşnetă, iar copiii or să cânte şi or să danseze, şi ea la fel, şi o să strângă bani, şi o să se ducă în fiecare zi sub ferestrele generalului... „Las’, zice, să vadă cum nişte copii nobili, al căror tată a fost funcţionar, umblă calici pe străzi!“ Şi-i bate pe cei mici, iar ei plâng. O învaţă pe Lenia să cânte Cătunul, pe băieţel îl învaţă să danseze, pe Polina Mihailovna de asemenea, rupe şi le sfâşie toate hainele; le face nişte pălărioare cum au actorii; iar ea vrea să umble cu un lighean şi să bată-n el, în chip de muzică... Nu vrea s-audă de nimic... Vă puteţi închipui? E ceva pur şi simplu peste poate!

Lebeziatnikov ar mai fi continuat, dar Sonia, care aproape că nici nu mai respirase ascultându-l, îşi înhăţă pelerinuţa şi pălărioara şi se năpusti afară din cameră, îmbrăcându-se în fugă. Raskolnikov ieşi după ea, iar Lebeziatnikov îl urmă.

—