A înnebunit, e clar! îi spuse el lui Raskolnikov când ajunseră în stradă. Eu n-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna, de asta am spus „se pare“, dar nu mai încape nici o îndoială. Se zice că tuberculii ăştia, când ai tuberculoză, apar pe creier; din păcate, nu mă pricep medicină. Am încercat eu s-o conving, dar nu vrea să asculte nimic.

— I-ai vorbit de tuberculi?

— Nu chiar de tuberculi. Oricum n-ar fi înţeles nimic. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe om că de fapt n-are de ce să plângă, el încetează să mai plângă. Asta e clar. Dumneavoastră nu credeţi la fel?

— Prea ar fi uşor de trăit atunci, răspunse Raskolnikov.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie; sigur, pentru Katerina Ivanovna e destul de dificil să înţeleagă, dar ştiţi dumneavoastră că la Paris s-au făcut deja experienţe destul de serioase legate de posibilitatea de vindecare a nebunilor numai şi numai pe calea argumentării logice? Un profesor de-acolo, care a murit nu demult, un savant serios, s-a gândit că asta ar putea fi o metodă de tratament. Ideea lui de bază e că în organismul unui nebun nu sunt disfuncţii deosebite şi că nebunia e, ca să spunem aşa, o greşeală de logică, o judecată eronată, o părere greşită asupra lucrurilor. El l-a contrazis încetul cu încetul pe bolnav şi, închipuiţi-vă, se spune că a obţinut rezultate! Dar fiindcă a folosit totodată şi duşurile, rezultatele acestui tratament stau, evident, sub semnul îndoielii... Cel puţin, aşa se pare...

Raskolnikov nu îl mai asculta de mult. Ajungând în dreptul casei sale, dădu din cap către Lebeziatnikov şi o coti în gang. Când se pomeni singur, Lebeziatnikov se uită de jur împrejur şi porni în goană mai departe...

Raskolnikov intră în cămăruţa lui şi rămase pironit în mijlocul ei. „De ce m-oi fi întors aici?“ Se uită la tapetul gălbui, jerpelit, la praful aşternut, la divanul lui... Din curte se auzea un ciocănit răsunător, neîncetat; parcă se bătea un cui pe undeva... Se duse la fereastră, se ridică pe vârfuri şi cercetă îndelung curtea, extrem de atent. Dar curtea era goală şi nu se vedea nimeni bătând. În stânga, într-unul din corpurile casei, se zăreau nişte ferestre deschise; pe pervazurile lor stăteau nişte ghivece cu muşcate firave. În spatele ferestrelor erau întinse rufe. Toate astea le ştia pe dinafară. Se întoarse şi se aşeză pe divan.

Niciodată, niciodată nu se mai simţise atât de înfiorător de singur!

Da, simţi din nou că poate avea să o urască într-adevăr pe Sonia, iar asta tocmai acum, când o făcuse şi mai nefericită. „De ce m-am dus să-i cerşesc lacrimile? De ce-am avut atâta nevoie să-i otrăvesc viaţa? O, câtă ticăloşie!“

— Am să rămân singur! zise deodată hotărât. N-o să vină la puşcărie!

După vreo cinci minute, ridicând capul, schiţă un zâmbet straniu. Îi venise un gând ciudat. „Poate la ocnă e într-adevăr mai bine“, îi trecu deodată prin minte.

Mai târziu nu şi-a mai amintit cât a stat acolo, rumegând tot felul de gânduri confuze care i se învălmăşeau în cap. Deodată, uşa se deschise şi apăru Avdotia Romanovna. Mai întâi se opri şi se uită la el din prag, cum se uitase el mai devreme la Sonia; după aceea intră şi se aşeză în faţa lui, pe scaunul unde stătuse şi seara trecută. El o privi în tăcere, parcă absent.

— Nu te supăra, stau doar o clipă, frate, spuse Dunia.

Chipul ei avea o expresie gânditoare, dar nu aspră. Privirea îi era limpede şi calmă. Îşi dădu seama că venise la el cu dragoste.

— Frate, ştiu acum tot, tot. Mi-a povestit şi mi-a explicat tot Dmitri Prokofici. Eşti urmărit şi chinuit pentru o bănuială prostească şi abjectă... Dmitri Prokofici mi-a spus că nu e nici un pericol şi că n-ai de ce să fii atât de speriat. Eu sunt de altă părere şi înţeleg perfect cât eşti de zdruncinat, ştiu că indignarea asta poate lăsa urme de neşters. De asta mă tem. Că ne-ai părăsit, nu te judec şi nici nu îndrăznesc să te judec, să mă ierţi că ţi-am reproşat asta. Simt că, dacă aş fi avut un necaz atât de mare, aş fi fugit şi eu de toţi. Mamei n-o să-i spun nimic despre asta, dar am să-i vorbesc tot timpul despre tine şi o să-i transmit din partea ta că o să vii cât de curând. Nu te chinui din pricina ei, o liniştesc eu; dar n-o face nici tu să sufere, vino măcar o dată; nu uita că e mamă! Însă acum am venit doar ca să-ţi spun (Dunia dădu să se ridice de pe scaun) că, dacă o fi să ai nevoie de mine sau... eu mi-aş da şi viaţa pentru tine... cheamă-mă şi o să vin. Rămâi cu bine!

Se întoarse brusc şi se îndreptă spre uşă.

— Dunia! o opri Raskolnikov ridicându-se şi apropiindu-se de ea. Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, e un om foarte bun.

Dunia roşi uşor.

— Şi? întrebă ea după o clipă.

— E un om serios, muncitor, cinstit şi poate să iubească mult... Rămâi cu bine, Dunia.

Dunia se înroşi toată, apoi o cuprinse neliniştea:

— Dar ce-i asta, frate, chiar ne despărţim pe veci, de-mi laşi... un testament ca ăsta?

— N-are importanţă... rămâi cu bine!

Se întoarse şi se îndreptă spre fereastră. Ea rămase o clipă locului, privindu-l neliniştită, şi ieşi complet răvăşită.