class="corp-text">Nu, nu era răceală faţă de ea. Fusese o clipă (chiar ultima) când simţise groaznic de tare dorinţa să o îmbrăţişeze strâns, să-şi ia rămas-bun de la ea şi să-i spună tot, dar nu se hotărâse nici măcar să-i întindă mâna.

„Pe urmă poate o să se cutremure când o să-şi aducă aminte că am îmbrăţişat-o acum şi o să spună că sărutul de rămas-bun i l-am furat!“

„Dar o să fie oare în stare să suporte o mărturisire ca asta? se mai întrebă după câteva clipe. Nu, n-o să suporte; cei ca ea nu sunt în stare să suporte! Ei nu suportă niciodată...“

Şi se gândi la Sonia.

Dinspre fereastră veni o adiere răcoroasă. Afară lumina scădea. Îşi apucă brusc şapca şi ieşi.

Nu putea, fireşte, şi nici nu voia să se gândească la boala sa. Dar tot zbuciumul acela necontenit şi toată spaima aceea teribilă din sufletul lui nu puteau să nu lase urme. Iar dacă nu îl doborâse de-a binelea febra, asta era poate tocmai urmarea frământării sale lăuntrice neîncetate, ea îl mai ţinea pe picioare şi cu conştiinţa trează, dar parcă împotriva firii şi doar pentru o vreme.

Rătăcea fără nici un ţel. Soarele apunea. O tristeţe cu totul aparte începuse să pună stăpânire pe el în ultimul timp. Nu era o tristeţe chinuitoare, arzătoare, dar avea în ea ceva durabil, veşnic, presimţirea unor ani nesfârşiţi de tristeţe rece, ucigătoare, presimţirea unei veşnicii într-un „locşor de un arşin“. Senzaţia asta începuse să îl apese şi mai mult odată cu lăsarea serii.

— Ia vezi, cu moleşelile astea stupide, pur fizice, pricinuite de vreun asfinţit de soare, ai grijă să nu faci vreo prostie! O să ajungi să te duci nu numai la Sonia, ci şi la Dunia! mormăi cu ură.

Auzi pe cineva strigându-l. Se întoarse. Lebeziatnikov alerga spre el.

— Închipuiţi-vă, am fost la dumneavoastră, v-am căutat peste tot. Închipuiţi-vă, a şi făcut ce şi-a pus în cap, şi a luat şi copiii! Abia am izbutit, Sofia Semionovna şi cu mine, să dăm de ei. Bate într-o tigaie şi-i pune pe copii să danseze. Micuţii plâng. Se opresc la răspântii şi dinaintea prăvăliilor, iar prostimea se ţine după ei. Haideţi!

— Şi Sonia? întrebă neliniştit Raskolnikov, luându-se degrabă după Lebeziatnikov.

— Ce mai, e într-o stare de demenţă. Adică, nu Sofia Semionovna e în stare de demenţă, ci Katerina Ivanovna; de fapt, şi Sofia Semionovna, dar Katerina Ivanovna e nebună de-a binelea. Vă spun, a înnebunit de tot. Or s-o ia la poliţie. Vă puteţi închipui ce efect o să aibă asta asupra ei... Acum sunt pe canal, la podul N., foarte aproape de locuinţa Sofiei Semionovna. La doi paşi.

De-a lungul canalului, nu foarte departe de pod şi la două case distanţă de locuinţa Soniei, lumea se strânsese ciopor, mai cu seamă copii, care dăduseră fuga într-acolo. Glasul răguşit, spart, al Katerinei Ivanovna se făcea auzit încă de pe pod. Şi, într-adevăr, era un spectacol destul de bizar ca să trezească interesul trecătorilor de pe stradă. Katerina Ivanovna, în rochia ei veche, cu şalul din drap de dames, iar pe cap cu o pălărie de pai ruptă, căzută pe o parte şi diformă, era într-adevăr în culmea nebuniei. Obosise şi gâfâia. Chipul ei chinuit de tuberculoză părea mai suferind ca oricând (mai ales că, pe stradă, în bătaia soarelui, un tuberculos arată întotdeauna mai bolnav şi mai desfigurat decât în casă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, iritarea ei devenea clipă de clipă tot mai puternică. Se repezea la copii, ţipa la ei, pe urmă îi lua cu binişorul, îi învăţa chiar acolo, în faţa lumii adunate, cum trebuie să cânte şi să danseze, explicându-le în acelaşi timp de ce era nevoie să facă lucrul ăsta, o apuca disperarea văzându-i că nu pricep, îi bătea... Pe urmă, lăsându-i baltă, se năpustea spre mulţime; dacă observa că cineva cât de cât mai bine îmbrăcat se opreşte să privească, începea imediat să-i explice, iată unde au ajuns nişte copii „dintr-o familie nobilă, chiar aristocratică s-ar putea spune“. Dacă prindea vreun hohot de râs sau vreo vorbă aruncată din mulţime ca s-o zădărască, se şi repezea la neobrăzaţi, luându-se cât ai clipi la harţă cu ei. Unii într-adevăr râdeau, alţii clătinau din cap, dar erau curioşi cu toţii să vadă o femeie nebună şi nişte copii speriaţi. Tigaia de care pomenise Lebeziatnikov lipsea; cel puţin Raskolnikov nu o zări; în schimb, Katerina Ivanovna se apucase să ţină tactul bătând din palmele ei uscate, punând-o pe Polecika să cânte, iar pe Lenia şi pe Kolea să danseze; se pornise chiar să le ţină şi ea isonul, dar glasul îi era curmat la fiecare a doua notă de o tuse chinuitoare şi asta o aducea iarăşi la disperare, izbucnea în plâns şi îşi blestema tusea. Cel mai rău o scoteau din fire lacrimile şi spaima celor doi copii mai mici, Kolea şi Lenia. Se vedea într-adevăr că încercase să-i costumeze cum sunt îmbrăcaţi cântăreţii de stradă. Băieţelul avea pe el ceva roşu şi un turban alb, ca să arate a turc. Pentru Lenia nu mai ajunsese recuzita: doar căpşorul îi era acoperit cu scufia (mai bine zis, fesul), împletită din lână toarsă, a răposatului Semion Zaharâci, cu un rest de pană de struţ înfipt în ea, rămas din podoabele bunicii Katerinei Ivanovna şi păstrat până atunci în cufăr, ca obiect de preţ al familiei. Polecika era îmbrăcată în rochiţa ei de toate zilele. Se uita sfioasă şi pierită la mama ei, nu se depărta un pas de ea şi îşi ascundea lacrimile. Îşi dădea seama că mama ei înnebunise şi se uita neliniştită în jur. Strada şi mulţimea o speriau îngrozitor. Sonia se ţinea pas cu