o streaşină. Stătea nemişcat şi se uita în grădina care vuia acum ca o pădure: era foşnetul bozilor şi mai ales al lipanelor care primeau revărsarea din cer pe toată întinderea palelor lor grase şi mari. Undeva, în stânga, se auzi o căruţă alergând, cine ştie cine avusese poate intenţia să mâie la câmp şi n-avea coviltir, îl apucase ploaia şi trebuise să înhame şi să vie acasă, sau poate venea de la gară, cu trenul de zece al cărui şuierat se auzea adesea în serile când toată lumea se culca devreme, precedând şi apoi încheind cu un ţipăt lung zgomotul locomotivei, parcă mult mai puternic, ca o rostogolire bruscă de drugi peste un acoperiş de tablă. Acum din pricina ploii nu se mai auzise. Deodată flăcăul ţâşni de pe pod şi sări spre gard. Nu mai stătu să caute cele două uluci scoase seara trecută, sări pe deasupra lor şi din doi paşi se apropie de o mogâldeaţă care înainta repede spre el cu o haină în cap. Îi dădu haina la o parte: ea era. Rămaseră muţi amândoi şi un timp nu se mai auzi decât zgomotul ploii care potopise pământul. Apoi, din tăcerea care zăcea sub curgerea monotonă a averselor, amplificându-se şi turburând parcă asemeni unor bolboroseli care puteau fi ale cerului tăcerea nopţii ploioase, murmure înăbuşite se răspândiră în grădina întunecată. „Nu e bine aici, să nu mai mă aştepţi. Dacă nu venea ploaia nu ieşeam. Trebuie să mă duc.” „Am crezut că aici o să poţi să ieşi.” „Nu pot să ies nicăieri seara, mai bine ziua. Am avut noroc cu ploaia, altfel n-aveam cum să ies.” „În Cotigeoaia, în pădure!” „Nu, mă vede lumea; încolo, spre gară, o să spun că mă duc pe la Burdeni, pe la verişoara mea; treci mâine seară înainte să se întunericească şi îmi spui fără să te opreşti, am să fiu la poartă.” Şi fata se smulse de lângă el şi începu repede să taie grădina în torentele care nu încetau să răpăie asupra ierburilor şi a pomilor.

Trei seri la rând trecu apoi Niculae prin faţa porţii ei, până o prinse şi îi spuse unde. Era chiar pe locurile lor, la jumătatea drumului spre gară, lângă fântâna nouă de la Şanea. Nu se ştia bine cine era acest Şanea, dacă era cumva numele celui cu lotul de lângă fântână sau dacă chiar micul deal care se face acolo purta această denumire. Era din piatră albă curată şi avea o cumpănă de o înălţime ameţitoare, ţi se ura până ajungeai cu ciutura la fund şi până trăgeai pe urmă îndărăt de lumânarea de lemn înădită în vreo două locuri cu lanţ. Lângă fântână era o cruce mare de lemn, pe care se scrisese odată cu fier înroşit ceva, dar nu se mai putea citi ce anume, ca şi când lemnul ar fi prins rădăcini în pământul bătătorit împrejur de vite şi, crescând, ar fi deformat şi crăpat scriitura. Era vorba de o rugăciune, cum se vedea adesea pe troiţele de la răspântia unor drumuri, sau era mormântul unui necunoscut?

Cine poate să cunoască paşii unei fete care merge pe un drum de câmpie? Când din acest drum dau la dreapta şi la stânga intrări adânci spre locurile îndepărtate, printre porumburi? Ea poate să aibă o soră mai mare cu vitele, un tată sau o mamă la sapă, sau la legat via... Iar Costică Roşu avea pământ în multe părţi, nu avea un singur lot, să fie adică cunoscut pe câmp tot aşa de bine cum îi era cunoscută casa din sat. Fata lui se putea deci duce oriunde ziua în amiaza mare, şi era greu să ştii unde se duce. Ea se oprea însă întotdeauna la fântâna albă de la Şanea, punea mâna pe ciutura fântânii şi începea să tragă de lumânare să scoată apă. Se spăla pe faţă şi pe mâini, îşi scotea sandalele şi se spăla şi pe picioare, apoi vâra din nou ciutura şi o lăsa aşa răsturnată. La zece loturi distanţă Niculae vedea cumpăna şi ieşea la drum, se uita dacă nu era cineva, îi făcea apoi semn să se apropie, să intre în grâu şi să aştepte să vie el s-o aducă.

 

Ileana însă nu era o fată dintre cele care ştiau multe, ci dintre cele care ar fi vrut să ştie, acuma cât mai avea timp, înainte de măritişul ei, care urma să aibă loc chiar în luna aceea cu un tânăr preot din Balaci.

Cum nu era fată mare şi bănuia că preotul, cu toată sfinţenia lui, n-o să fie foarte vesel când o să-şi dea seama de acest lucru, îşi spunea în sinea ei că măcar să ştie şi el pentru ce avea s-o pârască pe urmă părinţilor, fiindcă mai mult n-avea ce să-i facă, ştia ea că nu se hotărâse un popă să ia o fată fără multă carte (doar cu patru clase profesionale), dacă n-ar fi fost aşa bogată cum era ea.

Ajungând preoteasă ea nu se rupse de suratele ei din sat şi povesti mai târziu uneia din ele, cu care era prietenă, ce se petrecuse între ea şi băiatul lui Moromete în acele întâlniri pe care le avusese cu el pe lotul lor, într-o covergă, şi de ce totuşi se măritase, sau de ce totuşi, deşi urma să se mărite, se mai încurcase cu Niculae care nu ştiuse nimic de măritişul ei aranjat dinainte... Nu-l vorbi de bine, îl luă în râs, spunând că nu fusese nimic între ei şi că atunci când fusese se şi terminase. Nu putuse să spună de el că nu ţinuse la ea, fiindcă nopţi întregi o aşteptase în vale la pod, dar decât s-o fi aşteptat-o acolo în ploaie, mai bine ar fi fost şi el băiat când erau singuri în covergă. Şi tânăra preoteasă se hotărî cu greu să spună de ce îi purta pică şi nu înainte de a mai adăuga încă ceva pe seama lui, care se răspândi apoi în sat şi aflară, nu se ştie de ce, mai ales copiii, care