se uitau apoi intrigaţi când Niculae trecea pe drum şi chicoteau după ce el se îndepărta suficient ca să nu le fie frică, să poată s-o zbughească dacă el s-ar fi întors să-i ia de urechi. Nu că nu i-ar fi plăcut şi ei de el, povesti mai departe preoteasa, era frumos când se uita la ea cu ochii şi părul lui pe care îl purta tăiat scurt şi dat într-o parte, nu cu claie mare cum aveau alţii, de ce să zică un lucru care nu e. Dacă ar fi lăsat-o tat-său ea s-ar fi măritat cu el şi nu cu un popă, care ştie ea ce face şi un popă, mai târziu, cu muierile în biserică... A auzit ea... Dar cine a mai pomenit să facă un băiat ce-a făcut el? În loc să-i pară şi lui bine că s-a iubit cu o fată, a amuţit pe urmă alături de ea şi s-a făcut galben la faţă, de parcă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, ci i-ar fi dat cineva să bea un pahar cu cucută. „Niculae! zic, ce e cu tine? El nimic, Niculae, zic, eşti cumva bolnav, te doare ceva, ce e cu tine? Spune-mi să ştiu şi eu! Nimic! Tăcea şi parcă nici nu mă vedea. L-am luat de umeri şi zic, Niculae, uite, eu te las şi mă duc până la fântână, mă întorc acuşi. Ziceam că până mă duc eu şi până mă întorc îi trece, cine ştie, o fi aşa, că nu seamănă toată lumea unii cu alţii. Chiran cu care am vorbit eu întâi, mă ţinea numai în braţe şi tot timpul mă săruta, ziceam că mă înăbuşă. M-am dus la fântână, am scos apă cu ciutura, am băut, m-am uitat să nu mă vadă cineva unde mă întorc şi m-am întors. Tot aşa l-am găsit. Nu i-am zis nici eu nimic, l-am lăsat acolo şi am plecat...”

Câteva săptămâni băiatul lui Moromete umblă tăcut şi cu o expresie de suferinţă atât de neacoperită pe faţă încât ai fi zis că cerea ajutor celui cu care îşi încrucişa privirile încărcate de o tristeţe grea. Catrina îl apucă de umăr speriată: „Maică, eşti bolnav, ce e cu tine? Nu mănânci, nu dormi...” Pe urmă Niculae îşi reveni şi privirea lui se făcu iar cum fusese înainte...

 

VIII

Tocmai în acel an se mărită Tita, şi Niculae în loc să se apropie de tatăl său se lipi de proaspătul cumnat, pe care îl cunoştea de fapt de mic, îl chema nea Sandu (numele celălalt, Dogaru, fiind bun doar pentru cei mari şi pentru autorităţi), o luă pe Tita îndată ce se întoarse de pe front şi se termină războiul. Toată ziua Niculae era văzut pe la el prin curte, Sandu stând jos şi cioplind vreun ţăruş sau dregând vreo roată, sau vreun gard, sau lângă caii scoşi afară şi legaţi de un salcâm, pe care îi ţesăla şi îi buşuma îndelung până le făcea pielea ca mătasea. Era, acest Sandu, un ins cam mare, cu chipul cât un cărpător de vârât pâinea în ţest, dar cu arcuiri blânde ale gurii de îngăduinţă dispreţuitoare când se uita la un om, şi cu voce mai degrabă fără culoare, dar mult încetinită ca pentru a da timp fălcilor lui late să se poată pune în mişcare şi celui care îl asculta să se uite mai bine la el şi să vadă şi dincolo de ceea ce spuneau cuvintele. Fiindcă atunci când vorbea ai fi zis că i se făcuse milă de cuvintele pe care le spune, aşa mici şi bicisnice cum sunt ele, când trebuie să zici de pildă: dă-mi toporul ăla, sau mişcă roata asta mai aşa, hai să mâncăm. În felul ăsta chiar şi acţiunile implicate în cuvinte păreau parcă tot timpul puse sub semnul îndoielii, să-i dai un topor, dracul să-l ia de topor, să mişti roata, dacă vreai s-o mişti, că poţi s-o laşi şi aşa, sau să te duci să mănânci, mare brânză, ca şi când nemâncat nu poţi să stai! Şi din pricina asta cuvintele şi lucrurile din jurul său parcă se lipeau de el şi el, cu labele lui tinere şi blânde, le dădea parcă la o parte îngăduitor, conştient că nu le poţi alunga orice ai face, şi că cel mai bun lucru e să te foloseşti cât mai practic de ele şi să tragi de pe urma lor foloasele care-ţi revin. După aia le arunci dracului într-un colţ şi stai jos la soare pe iarbă cu picioarele desculţe şi vezi ce mai e. În asemenea clipe Sandu avea un fel de surâs care era atât de total, luau adică parte la el nu numai ochii şi obrajii, ci parcă şi picioarele, genunchii şi chiar spinarea lui imensă, lată ca un pat, în comparaţie cu a lui Niculae, surâs care putea să dureze ceasuri întregi şi să nu dispară din fiinţa lui chiar dacă în acest timp s-ar fi înfuriat sau l-ar fi înjurat pe el cineva. Niculae şi toţi care îi erau apropiaţi puteau astfel să-l vadă adresându-se câte unuia cu care avea ceva: „Mă, al lui Boldeaţă, dacă te mai aud că te legi de mine, mai mă înjuri, pun mâna pe tine şi-ţi rup junghietura gâtului”. „Hai, mă, nea Sandule, că nu e adevărat”, răspundea acela al lui Boldeaţă cu ochii răciţi de frică. „Eu nici nu aud ce spui tu acuma”, zicea Sandu şi îl întreba apoi pe acelaşi ce se aude cu altceva, vreo treabă pe care o avea el cu altul pe care al lui Boldeaţă îl cunoştea. Astea erau cele două stări ale lui: în timp ce se ocupa de lucruri, şi după ce nu se mai ocupa. Niculae îl ştia cam de pe când plecaseră cei trei de acasă, venea deseori pe la ei, scotea un pachet de cărţi din buzunar şi zicea: „Ce dracu-i facem, mă nea Ilie, noi nu mai jucăm un tabinet?” „Păi să jucăm, răspundea Moromete, dar cu cine?”, „Păi mă duc eu să-i chem pe nea