Costică al Joachii, pe nea Matei Dimir şi pe Nae Cismaru” (ăştia erau noii prieteni ai lui Moromete, nu cu mult mai tineri decât el, cu care se ducea iernile cu căruţele la munte). „Păi dacă zici că te duci, du-te”, zicea Moromete şi, la acest răspuns, Sandu îl descoperea atunci lângă el pe Niculae (în vacanţe, de Crăciun şi Paşti, sau în vacanţa mare). Se uita la el, îi băga un deget în burtă şi îl întreba: „Ce mai faci, mă Cioroşbulingă?” „Ce să fac, bine”, răspundea Niculae.

De ce îi spunea el Cioroşbulingă şi ce însemna de fapt numele ăsta, nu ştia şi nici nu vroia să afle nimeni, dar de ce îi băga un deget în burtă asta da, era un semn de simpatie, dar nu la adresa lui, ci a soră-sii mai mari, după cum s-a şi văzut mai târziu.

Înainte de asta însă Sandu Dogaru stătu în concentrare doi şi apoi încă trei ani pe front, de unde se întorsese cu o gaură în coaste lungă de aproape jumătate de metru şi cu tâmplele brumate, deşi nu avea încă nici treizeci de ani. Rămăsese însă acelaşi – sau cel puţin aşa părea – şi venise şi cu o explicaţie a lui despre războiul din care abia scăpase. I-o dădu lui Niculae îndată ce o luă pe Tita, chiar a doua zi după nuntă, când băiatul veni pe la el şi îl găsi pe Sandu în mijlocul curţii, aşezat jos şi scobind un trunchi de lemn uscat să facă piuă de zdrobit sare în casă. „Scăparăm, mă, Cioroşbulingă, de păsărelele alea care se ouau în capul nostru, să ne facă mai puţini. Asta e, când ne facem mai mulţi, mai vin nişte păsărele, ne mai micşorăm, şi pe urmă iar... Gaura asta a mea în coastă e de la un ou de-astea!”

Niculae era toată ziua pe la el şi cine trecea pe drum îi vedea stând jos pe iarbă, Sandu cu o enormă pălărie pe cap cu borurile trase în jos din toate părţile şi cu o cămaşă albă colilie strânsă de un brâu roşu, Niculae subţirel şi neîmplinit, desculţ şi cu capul gol, cu o frizură tăiată scurt şi dată într-o parte. Din când în când tesla sau ciocanul din mâinile lui Sandu se opreau în lucrul la care meşterea, aşa înfipt, minute întregi şi în timpul ăsta el îi spunea lui Niculae fără să ia mâna de pe unealtă nu se ştie ce, vorbe îndelungi şi cu neputinţă de ghicit de nimeni, după care, cu un gest de parcă aceste vorbe s-ar fi prelungit prin mână spre lucruri, Sandu scotea tesla sau ridica ciocanul de pe lucrul acela şi se ocupa cu scobirea sau rotunjirea lui iarăşi un timp nemăsurat de lung şi cu clătinări din pălăria aceea ca o roată care vroiau parcă să spună că lucrurile în existenţa lor sunt bine încleştate şi că numai omul nu se ştie ce mama dracului tot vrea... nişte ouă d-alea.. să-l mai potolească... Frânturi de cuvinte pe care Tita, curioasă, le auzea când trecea pe lângă bărbatul ei ca din întâmplare cu un vas sau cu un alt obiect în mână.

Spre toamna aceluiaşi an într-o dimineaţă spre prânz Catrina Moromete era în grădină şi îi ajuta feciorului cu furca să facă nişte glugi de coceni, tatăl plecase pe la gară să vândă ceva, le lăsase lor treaba asta s-o facă. Era ceaţă încă din zori, dar acum era aproape prânzul şi nu se ridica deloc, ba parcă chiar se făcea şi mai groasă, şi s-ar fi zis că ziua nu mai avea oră, cu lumina aceea a ei spălăcită şi cu salcâmii cu coroanele mâncate până la trunchi, înghiţiţi cum stăteau în negura deasă. Unda dealurilor care tăia domol săritura câmpiei peste sat nu se mai vedea nici ea deloc şi satul părea acum lipsit şi de spaţiu, nu numai de timp cu elementele plutind peste el într-o curgere de pulbere albicioasă care nu se mai ştia ce e, nu mai fusese văzută niciodată. O cioară fâlfâi pe deasupra grădinii numai cu zgomotul şi se pierdu pe deasupra caselor, urmată curând de o puzderie, ale căror ţipete o opriră pe mama cu furca în aer, ca la un semnal ştiut numai de ea, descoperit în aceste croncănituri care umpluseră cerul. S-ar fi zis că umblau în depărtare pe sub nori, zgâriind cu ciocurile lor ascuţite creierii liniştiţi ai negurii. Când năvăliră peste sat se păru că pustiul din ţipetele lor şi pâlcurile numeroase înghesuite ce se amestecau de-a valma vor împrăştia norii şi vor începe să smulgă crengile salcâmilor, acoperişurile caselor şi gardurile fumurii dimprejurul curţilor. Împânziră satul şi se lăsară peste coşuri şi fanare. Altele se îngrămădiră prin cuibare ori prin podurile părăsite. Cârâitul lor făcu să nu se mai audă de nicăieri nici un alt zgomot şi tăcerea nu pieri din sat nici după ce ciorile se adunară de peste tot şi zburară mai departe.

– Ce-o fi?! zise mama şi deodată lăsă furca jos şi o luă spre casă.

Intră în tindă, trecu dintr-o odaie în alta, reveni pe vatră şi îşi aduse aminte: da, băgase pâinea sub ţest, povesti ea mai târziu, şi din pricina cocenilor o uitase, se gândise că trebuie să se fi ars, vârâse vătraiul în capul ţestului, îl săltase şi trăsese pâinea afară. Când o luase în mână să vadă cum e, i se rupsese în mâini în şapte bucăţi. O băgase din nou aşa ruptă, astupase marginile ţestului cu cenuşă fierbinte şi se întorsese în grădină să-i ajute mai departe lui Niculae la făcutul glugilor. Nu ştia cât trecuse de la venitul ei în grădină şi o dată auzise în partea aceea a caselor unde stătea fiica ei măritată, ţipete. Nu sta departe Sandu, aci la pod, casa din colţul răspântiei. Lăsase furca şi alergase la drum şi de la drum spre pod, lângă case se vedea lume adunată şi se auzeau mereu ţipete înalte. Era o căruţă care se opri chiar în dreptul casei lui Sandu şi mamei i