se tăiară picioarele când văzu, se apropie şi se uită: întins între scoarţele largi ale căruţei, înroşite în câteva locuri de sânge, stătea Sandu galben, abia suflând. O luaseră caii cu el la vale şi îl călcase roata căruţei. Cine nu ţipa povestea cum se petrecuseră lucrurile, cum din pricina ceţii caii s-au speriat de un câine care ţâşnise fără veste dintr-un şanţ unde mânca o cioară, şi el a sărit jos fiindcă nu mai putea să-i oprească din hăţuri, pusese piciorul pe răscruce şi alunecase înainte pe şleauri. L-au ridicat pe braţe şi când l-au văzut aşa mare şi prăpădit pe dinăuntru, dus pe mâinile oamenilor, cele două mame: a fetei şi a lui Sandu au leşinat, fiindcă de cinci ani îl aşteptase Tita să se întoarcă din război, se întorsese şi uite că nu era nici o jumătate de an de când se însurase. Niculae veni şi el la căpătâiul lui, şi Sandu îl recunoscu şi îi şopti înainte de a muri tot în felul acela al lui de parcă îi era milă de cuvinte, dar de astă dată cam supărat că i se luase puterea şi avea glas slab: „Uite, mă, Cioroşbulingă”, îi zise şi renunţă să mai spună restul, zicându-şi poate că nici pe patul de moarte cuvintele sau lucrurile la care se referă ele nu merită să le spui numele şi să vorbeşti despre ele.

 

IX

La şase săptămâni familia şi rudele se gândiră din timp să-i facă lui Sandu un parastas mare. Timpul se răcise şi frunzele salcâmilor şi florile de prin grădini se îngălbeniseră, în dimineaţa aceea se întâmplă însă să fie soare şi cald. Familia şi rudele mari ale lui Sandu hotărâseră, pentru ca parastasul să fie aşa cum îl doreau toţi, să cheme să slujească la el patru preoţi, doi din sat şi doi de prin cele din preajmă, vroiau într-adevăr un parastas mare.

Totul era gata din timpul nopţii şi dimineaţa înainte ca lumea să înceapă să se strângă, fetele măturară bătătura şi întinseră chiar în mijlocul ei o masă atât de lungă încât cei care treceau pe drum şi nu apucau să vadă crucea albă de lemn bătută pe stâlpul porţii, cu numele lui Sandu şi anii la care se născuse şi murise scris pe ea, credeau că e vorba de vreo nuntă sau împăcăciune. Copiii, în număr mare, aşteptau zgribuliţi şi cu privirile mărite, nu atât de răcoarea dimineţii de toamnă care era dulce în ziua aceea, ci de mirosul de varză, fasole, friptură de pasăre şi ţuică fiartă care umplea aerul până departe.

Când soarele se urcă la un stat de om, cei patru preoţi coborâră în faţa curţii lui Sandu şi intrară doi câte doi în curte. Lumea se feri în lături uitându-se în tăcere la patrafirele lor bogate care prin coloritul lor aduceau, aci printre salcâmi şi sub cerul limpede de toamnă, ceva din interiorul bisericii unde slujeau, din clipele de taină ale dimineţilor de sărbătoare când preoţii ieşeau din altare şi îmbrăcaţi în aceste odăjdii cântau ridicând ochii spre cer şi îmbălsămând aerul cu mirosul cădelniţelor lor încărcate cu tămâie.

Înăuntru peste două paturi erau întinse capetele, nişte colaci împletiţi de o albeaţă moale şi învârfuiţi cu colivă amestecată pestriţ cu bomboane şi plointe. Cei patru preoţi deschiseră cărţile şi familia şi rudele, care niciodată nu sunt cu totul gata în astfel de momente, îşi făceau semne disperate şi şopteau: „aduceţi lumânările” şi apoi: „să se aprindă capetele”. Unul din preoţii străini chiar vorbi gros, cu o voce sunând clar parcă a răspuns de liturghie:

– Aprindeţi capetele; aduceţi tămâie şi lumânări mari pentru slujbă.

Se aprinseră lumânările, se înfipseră în colci, preoţilor li se dădu câte un şervet lung şi alb în mână – pe care aceştia le ţineau agăţate de mânecă şi atârnând în jos – şi slujba începu. Întreaga casă, curtea, grădina şi împrejurimile se umplură de cântecele ce se auzeau din odaia unde se slujea. Trecuse mai bine de un ceas şi preoţii tot nu ieşeau.

– De ce ţine aşa mult? întrebă cineva.

Slujba abia ajunsese la jumătate şi glasul unui preot tocmai cânta, poruncind: ... „Pentru ca să ne învrednicim noi ascultaţi sfânta evanghelie” şi toată lumea, cei dinăuntru ca şi cei de afară, se lăsară în genunchi şi îşi plecară capetele. În sfârşit slujba se termină şi cei patru preoţi ieşiră apoi afară în timp ce se adresau familiei şi rudelor de astă dată ca simpli oameni, spunând „Dumnezeu să-l ierte” fără să cânte. Îşi scoaseră odăjdiile şi le dădură unui om de-al lor care le duse în trăsura cu care veniseră. Rudele şi cei care ajutau se mişcau acum de colo până colo aşternând pături pe mesele improvizate de brad din mijlocul bătăturii şi cărând în braţe şi cu coşniţele străchini şi linguri, pâine tăiată în felii, oale mari cu fiertură şi mâncare.

– Toată lumea să stea la masă! se auzi cineva spunând şi în aceeaşi clipă copiii se repeziră la coadă şi încălecară pe băncile lungi făcute pesemne anume pentru ei înghesuindu-se şi înghiontindu-se. Haide, reluă acelaşi glas, poftiţi şi sfinţia voastră.

Lumea începu să se aşeze şi cei patru preoţi luară loc în cap, pe scaune cu spetează, spre deosebire de ceilalţi care stăteau pe scaune fără. Se începu împărţirea mâncării în străchini, în timp ce de o parte şi alta a şirului lung de mese doi oameni cu o damigeana în braţe împărţeau la rând câte o ceaşcă de ţuică fiartă fiecăruia. Cei mai bătrâni şi rudele mari se aşezară în capul mesei, aproape de cei patru preoţi, toată lumea începu să mănânce şi preoţii ridicară pe rând paharele pentru odihna celui dus dintre ei. Începutul mesei trecu astfel repede, fiindcă de obicei la un astfel de praznic, după pomenirile preoţilor, reluate apoi de ceilalţi mai săraci, străini de familia care prăznuia şi cărora li se dădea să bea la toţi cu o singură ceaşcă şi ziceau „Dumnezeu să-l ierte” sau „să-i fie ţărâna uşoară”, începea să se mănânce bine şi mai ales să se bea zdravăn. Dar nu la toţi